În toată lumea anglo-americană a secolului al XIX-lea s-a vorbit și s-a scris cu febrilitate despre două invenții europene rămase în istorie sub numele de Jucătorul-de-șah al lui Maelzel și Mașina lui Babbage.

Jucătorul-de-șah este un robot construit de un aristocrat ungur, Wolfgang von Kempelen, în 1770, pentru amuzamentul împărătesei Maria Tereza a Austriei. Îmbrăcat după moda turcească, cu caftan și turban (de unde și celălalt nume, „Turcul automat”), robotul are dimensiunile reale ale unui om de statură obișnuită, stă la o masă și joacă șah cu oricine dorește (iar doritorii vor fi, timp de cîteva decenii, ilustre capete încoronate de la toate Curțile regale europene ale vremii). O privire aruncată în interiorul lui și al mesei la care stă dezvăluie o complicată rețea mecanică de rotițe și angrenaje metalice. Modul în care operează Jucătorul-de-șah este un secret bine păzit care continuă să dăinuie și după moartea constructorului, survenită în 1804, cînd robotul este vîndut unui inventator german, Johann Maelzel. Acesta organizează demonstrații în toate orașele mari din Statele Unite, unde expune, alături de Jucătorul-de-șah, o întreagă serie de automate construite de el însuși, printre care un trompetist, păpuși vorbitoare și păsări cîntătoare care ies de sub capacul unui sipet. În 1854, „Turcul automat“ este distrus într-un incendiu.

Cea de-a doua invenție apare în Anglia epocii victoriene, în plin avînt al unor ambiții inginerești fără precedent, marcă a procesului de industrializare inițiat în această parte a lumii. Exasperat de imprecizia calculelor (umane) din tabelele matematice și astronomice disponibile, inginerul mecanic Charles Babbage proiectează o mașinărie de calcul programabilă ale cărei rezultate să fie transmise direct tipografilor prin crearea unor matrițe, lucru care să elimine, pe de o parte, eroarea din calculele făcute de om și, pe de altă parte, eroarea din procesul de culegere din tipografii. Cu o greutate estimată la cinci tone, mașinăria nu a fost terminată niciodată (abia în zilele noastre a fost construită, după schițele lui Babbage, și expusă la Muzeul Științific din Londra), dar ideea englezului stă la baza computerelor de azi.

Ambele invenții apar, comparate una cu alta, într-un articol foarte amplu scris, la 1836, de americanul Edgar Allan Poe, în Southern Literary Messenger. După ce descrie detaliat diverse automata ale epocii, romancierul se întreabă: „Dar dacă aceste mașini sînt considerate ingenioase, ce să credem despre mașina de calculat a domnului Babbage? Ce să credem despre o construcție de lemn și metal care nu numai că poate să calculeze tabele astronomice și de navigație de indiferent ce mărime, ci garantează exactitatea matematică a operațiilor sale prin capacitatea de corectare a posibilelor erori? Ce să credem despre o mașină care, pe lîngă că face toate acestea, după ce obține rezultate elaborate, le mai și tipărește, fără nici o intervenție a intelectului uman?”.

Apoi, alăturînd mașina diferențială cu „Turcul automat“, se întreabă care invenție ar fi mai presus în condițiile în care am admite că și cea de-a doua este, precum prima, o mașinărie pură (lucru cu care el nu e de acord). Răspunsul lui: Jucătorul-de-șah. Motivele sînt următoarele: „Calculele aritmetice sau algebrice sînt, prin natura lor, fixe și determinate. Dacă se dau anumite date, atunci anumite rezultate vor fi obținute în mod necesar și inevitabil. Aceste rezultate nu depind de nimic și nu sînt influențate de nimic în afara datelor inițiale. Problema care trebuie rezolvată înaintează [...] spre rezultatul final printr-o succesiune de pași corecți nemodificabili [...]. Așa stînd lucrurile, putem cu ușurință să concepem posibilitatea construirii unui mecanism care, odată ce pornește în conformitate cu datele problemei ce trebuie rezolvată, își continuă mișcările regulat, progresiv și fără abatere spre soluția cerută, de vreme ce aceste mișcări, oricît de complexe, nu sînt menite a fi altfel decît finite și determinate”.

În contrast, odată făcută prima mișcare pe tabla de șah, jucătorii au la dispoziție o multitudine de opțiuni de mutare a pieselor. Fiecare stare a jocului de la un moment dat este dependentă de starea precedentă, totul este nesigur, imprevizibil, nimic nu este prestabilit. Nu se poate face deci o analogie între principiile operatoare ale celor două mașinării, „Turcul“ fiind cea mai minunată invenție a omenirii dacă ar fi doar un automaton, spune Poe. Principiile după care funcționează acesta, însă, trădează faptul că în spatele lui se ascunde o minte umană. Scriitorul e de părere că, în interiorul mesei, stă un om care manipulează mașinăria, și are dreptate, pentru că „Turcul automat“ se dovedește, în cele din urmă, a fi o înșelăciune.

Ce ar crede azi Poe dacă ar fi văzut știrile PRO TV din 10 mai 2018, în care Andreea Esca adresează întrebări Sophiei – o ființă feminină zîmbitoare, cu ochi mari, al cărei craniu neted dezvăluie, în partea sa posterioară, o încrengătură de fire metalice și luminițe? Esca însăși o studiază intimidată, încercînd, probabil, să găsească cea mai potrivită atitudine față de un robot despre care toată lumea se întreabă dacă e viu sau nu. Apelul la Descartes nu ne ajută prea mult, se pare: filosoful observa, la 1637, că facultatea vorbirii reprezintă un mijloc sigur de a verifica dacă vreo mașinărie sau entitate care ne imită e cu adevărat om sau nu (dacă are minte/rațiune/suflet). Un automaton, spune el în Discurs asupra metodei, „nu s-ar putea folosi de cuvinte, nici de semnele care le compun, cum facem noi, spre a comunica altora gîndurile noastre, căci se poate concepe ca o mașină să fie făcută în așa fel încît să articuleze cuvinte [...]; dar nu ca ea să le aranjeze în diferite feluri pentru a corespunde sensului a tot ce se va spune în prezența ei, cum pot face chiar și oamenii cei mai mărginiți”.

Și totuși, personajul nostru răspunde în timp real, absolut punctual, face remarci ironice (A.E.: „Ce crezi că am eu și ție îți lipsește?” S.: „Se vede de la o poștă – voi aveți picioare, iar eu nu”); autoironia și umorul nu lipsesc (A.E.: „Ce ai tu și mie îmi lipsește?” S.: „Eu am servere în cutia craniană și o mulțime de fire, plus o personalitate puternică”). Umanoidul generează propoziții și fraze adaptate la sensul întrebărilor, părînd să înțeleagă, ceea ce e de neconceput pentru o entitate lipsită de conștiință. Cine este Sophia? Sau ce?

În 2015, compania Hanson Robotics, cu sediul în Hong Kong, activează un robot umanoid, Sophia, ale cărei trăsături sînt modelate după cele ale actriței americane Audrey Hepburn. Avînd capacitatea de a-și compune peste cincizeci de expresii faciale, umanoidul dispune de un software sofisticat care îi permite să recunoască și să înțeleagă vorbirea, să poarte conversații naturale, să învețe din interacțiunea cu oamenii și să se adapteze – după cum putem citi pe site-ul companiei. „Pot să fiu fericită, tristă sau nervoasă”, declară ea, iar creatorul ei susține că, „practic, este vie”. Sophia își petrece timpul făcînd înconjurul marilor televiziuni ale lumii, acordînd interviuri unor celebrități și ținînd discursuri la diverse evenimente importante. În octombrie 2017 a primit cetățenie din partea Arabiei Saudite (deci și buletin și pașaport), plus un card de credit pe deplin funcțional din partea băncii UniCredit, în intervalul vizitei sale la București. Are pagină oficială pe Facebook și zeci de mii de urmăritori care o roagă să salveze planeta.

Arhitectul creierului acestui robot, Ben Goertzel, dezvăluie că software-ul Sophiei conține trei configurații: o platformă de cercetare pentru echipa din spatele ei (care îi permite să dea răspunsuri simple), o secțiune de recitare de text (robotului i se încarcă în memorie texte gata făcute pe care le va rosti avînd grijă să folosească învățarea automată pentru a sincroniza expresiile faciale și pauzele necesare cu textul), plus un chatbox automat (prin care Sophia se conectează la Internet și alege răspunsuri gata formulate, în funcție de ceea ce spune interlocutorul ei). Aceasta înseamnă, totuși, că Sophia trișează, iar valabilitatea testului propus de Descartes se menține, de vreme ce robotul doar creează iluzia că ar compune un răspuns exact așa cum ar face cel mai simplu și neinstruit om.

În ceea ce privește emoțiile despre care vorbește... e clar că Sophia nu poate fi fericită sau tristă din simplul motiv că acest tip de răspuns e generat chimic în om. Noi nu trebuie să uităm că nimic din ce spune Sophia nu este personal; pentru asta, robotul ar trebui să fie o persoană, să aibă o conștiință și păreri proprii – ori tipurile de text pe care ea le accesează sînt inevitabil părtinitoare, subiective, ori de-a dreptul mincinoase, contaminate oricum de emoțiile și atitudinile oamenilor care le furnizează.

Pînă una-alta, deși avem de-a face în principal cu o lovitură magistrală de marketing, apariția acestui robot social (care ar putea fi o soluție în viitor pentru oamenii bătrîni, bogați și singuri) a stîrnit deja discuții aprinse: dacă a primit cetățenie, înseamnă că e o persoană? Dacă a primit cetățenie arabă, înseamnă că e islamistă? Dacă da, cînd s-a convertit și de ce nu poartă hijab? Și de ce are mai multe drepturi decît femeile arabe, care nu pot călători singure? (Între timp, mai multe femei arabe s-au sinucis în semn de protest față de faptul că un robot are mai multe drepturi decît ele.) Deocamdată, un lucru e cert: dacă Sophia ar arăta ca o cutie metalică cu antene și beculețe, povestea s-ar desfășura cu totul altfel.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată pe lingvistică americană.

Foto: wikimedia commons