„E de bonton acum să vă faceți rezoluțiile anuale. De săptămîna viitoare puteți pava iadul cu ele. Ieri toată lumea a fumat ultima țigară, a băut ultimul pahar de alcool și a înjurat pentru ultima oară. Astăzi sîntem o comunitate pioasă și exemplară. După treizeci de zile ne vom debarasa de toate noile noastre dorințe de a fi mai buni și vom fi și mai indulgenți față de micile noastre defecte. Și ne vom gîndi amuzați că anul trecut am făcut la fel. Revelionul e o instituție anuală, inofensivă, care n-are nici un alt rost decît acela de a fi un țap ispășitor pentru beții, vizite amicale și pseudo-rezoluții – și vă dorim să-l savurați cu lejeritatea potrivită acestei mărețe ocazii” – scria, în 1863, în Territorial Enterprise (ziar publicat în Virginia, Nevada), Mark Twain, ironizînd tradiția rezoluțiilor de final de an.

Preluate, mai degrabă, pe filieră americană, rezoluțiile de An Nou nu sînt tocmai o tradiție modernă și nicidecum americană. Primele „rezoluții” datează, potrivit lui Sarah Pruit (scriitoare și istoric), de patru mii de ani, încă de pe vremea babilonienilor, cei care au fost și primii care au sărbătorit trecerea dintre ani. Doar că pe atunci noul an era celebrat în luna martie, iar rezoluțiile se făceau către zei, vizînd în special plătirea datoriilor și înapoierea lucrurilor împrumutate. „Aceste promisiuni ar putea fi considerate precursoare ale rezoluțiilor moderne de Anul Nou. Dacă babilonienii își țineau cuvîntul, zeii le acordau favoruri pentru anul care urma. Dacă nu, ar fi căzut în dizgrație – și nimeni nu vrea să intre în dizgrația zeilor”, notează autoarea într-un articol apărut pe history.com.

Obiceiul de a-ți pune dorințe la finalul anului era întîlnit și în Roma antică, de cînd Iulius Caesar a stabilit data de 1 ianuarie ca fiind începutul noului an. Dorințele romanilor se îndreptau către Ianus, zeul cu două fețe, luna ianuarie simbolizînd pentru romani portalul dintre vechi și nou, Ianus fiind zeul care privea și în trecut, dar și în viitor.

Termenul de „rezoluție”, asociat cu Anul Nou, a fost folosit, se pare, în 1671. Potrivit Merriam-Webster, scriitoarea scoțiană Anne Halkett a scris o notiță intitulată „Rezoluții” în care a înșiruit mai multe angajamente morale, inspirate din Biblie. În 1740, John Wesley, fondatorul metodismului, a creat o sărbătoare numită „Serviciul de reînnoire a legămîntului”, care includea promisiuni cucernice pentru anul următor.

Astăzi, deși se fac, rezoluțiile moderne nu prea mai au de-a face cu cele sfinte. În topurile de mai peste tot stau dorințele de a face sport, de a mînca sănătos și de renunțare la fumat. Doar că, nefiind făcute către zei, ci către sine, multe dintre acestea nu mai sînt duse la îndeplinire – potrivit unor statistici, din 45% din cetățenii americani care au declarat că de Anul Nou își fac o listă de rezoluții, doar 8% au și avut succes în atingerea obiectivelor propuse.

Plămada dorințelor

În teoria psihanalitică clasică, dorința este definită tranșant ca fiind „o manifestare psihologică a unui instinct biologic care operează la nivel conștient sau inconștient”. Este însă dorința doar un instinct biologic sau e și o călătorie înspre universul imaginației?

Filozofic, conceptul de dorință a fost îndelung dezbătut, perceput și definit în cele mai variate moduri posibile – demonizat, acceptat, încurajat.

Pentru grecii antici, dorința nu era nimic altceva decît o manifestare a patosului, a pasiunii – un sentiment care ne subjugă, susțineau stoicii, care ne poate face să pierdem controlul. Să te lași ghidat de dorințe înseamnă să abandonezi uzul rațiunii, prin urmare să-ți pierzi libertatea. Bineînțeles, de vreme ce stoicii disprețuiau pasiunile, emoțiile din care sînt create dorințele nu erau nimic altceva decît un turnesol pentru nefericire, căci, susțineau ei, dorința exprimă o lipsă, iar oamenii care se simt incompleți și-și caută în permanență „petice” își pun fericirea în ruleta hazardului – pentru că omul nu poate stăpîni niciodată pe deplin mersul evenimentelor din jurul său.

Epicurismul vine însă să îndulcească strictețea stoicilor, scoțînd dorințele din ghearele demonizării – dorința este într-adevăr o lipsă, însă împlinirea ei poate duce la plăcere, dacă vorbim mai degrabă despre o aspirație moderată și nu doar de o nevoie hedonistă.

Pentru Epicur există trei feluri de dorințe – naturale și necesare (nevoile vitale, să bei, să mănînci, să dormi), care trebuie satisfăcute, pentru supraviețuire. A doua categorie sînt dorințele naturale, dar care nu sînt necesare – micile răsfățuri, dar acestea, pentru a nu provoca neplăcere, trebuie acompaniate de moderație – să bei un pahar de vin, și nu o sticlă întreagă. Și, bineînțeles, există și categoria dorințelor nenaturale și complet nocive – care derivă din a doua categorie de dorințe și care transformă un răsfăț în adicție.

Făcînd un arc peste timp, în epoca modernă, noțiunea de dorință începe să devină sinonimă cu puterea. Pentru Spinoza, dorința este expresia nevoii de a-ți asigura propriile interese, iar dorințele umane sînt apanajul perseverenței. Spinoza merge însă mai departe, afirmînd că dorința nu e doar o proprietate esențială a ființelor umane de a evolua, ci motorul principal al conservării a tot ce există – pentru Spinoza, chiar și lucrurile neînsuflețite au dorințe: un scaun, de pildă, există și este ferit de dezintegrare prin însăși dorința atomilor care compun materialul din care este făcut de a-l menține. Revenind însă în plan uman, în Etica, Spinoza vorbește despre „paradoxul” etichetării oamenilor după dorințele lor.

„În general, oamenii sînt supuși unui mare număr de afecte, astfel încît rareori îi găsești animați doar de o singură dorință, totuși există și dintre aceia care se blochează cu încăpățînare doar asupra unui vis. Vedem uneori oameni atît de prinși de un singur țel, încît, deși obiectul dorinței lor nu e prezent, ei se comportă ca și cum le-ar aparține. Cînd se întîmplă asta unui om care nu doarme, spunem că e nebun. Cei care ard de dragoste și visează, atît noaptea, cît și ziua, la persoana iubită, nu sînt considerați doar nebuni, ci sînt luați și în derîdere. Dar nu spunem același lucru despre un om lacom care nu se gîndește la nimic altceva decît la profit sau la bani, deși lăcomia, ambiția și pofta sînt într-adevăr specii de nebunie, chiar dacă nu sînt etichetate ca atare.”

O completă răsturnare de optică în ceea ce privește viziunea filozofică asupra dorințelor vine de la Jean-Jacques Rousseau. În romanul epistolar Julie ou la Nouvelle Héloïse, filozoful susține că tocmai dorința nesatisfăcută duce spre fericire, căci a-ți dori ceva înseamnă să evadezi din realitate. „Nefericiți sînt cei care nu își mai doresc nimic. Ne bucurăm mai puțin de ceea ce obținem decît de ceea ce sperăm.” Să îți dorești înseamnă să îți construiești un întreg univers în imaginație, care te motivează, te inspiră, te emoționează, te face să trăiești în afara unei realități care de puține ori este idilică, iar „lumea himerelor este singura demnă de a fi locuită”.

În orice dorință, susține Rousseau, imaginația joacă un rol important – nu dorim neapărat ceva sau pe cineva, ci dorim mai degrabă ceea ce reprezintă pentru noi acea dorință, drumul pe care îl parcurgem înspre realizarea acelei dorințe, adaptînd realitatea la lumea noastră interioară. Dorința devine astfel un proces de înfrumusețare a vieții și, traversîndu-l, trăim experiența frumuseții absolute, trăim idealul – să idealizezi ceva sau pe cineva, să transformi dorința în idee înseamnă aneantizarea realității. Pentru că atunci cînd dorim ceva vedem doar partea frumoasă, fără să contabilizăm defectele, fără să luăm în calcul minusurile (pe care realitatea le atașează, inevitabil, dorinței împlinite). Și, tocmai de aceea, odată ce dorința este îndeplinită, norul de iluzii se poate risipi – fie că e vorba de o aspirație amoroasă, un job perfect sau chiar un abonament la o sală de sport. Căci, suprapunînd dorința peste realitate, ne vom da seama și de lucrurile care vin la pachet cu realizarea acesteia, iar detaliile realității disipează visul, înlănțuindu-ne teluricului.

Rousseau nu condamnă, așadar, dorințele și nevoia oamenilor de a avea aspirații. Să-ți dorești ceva înseamnă să visezi la ceva frumos, frumusețea fiind, pînă la urmă, cea care dă sens vieții, iar nefericiții fiind cei care se mulțumesc să trăiască doar în realitate.