Sînt sigur că Steinhardt avea dreptate. Le ascult pe Oana Gheorghiu și Carmen Uscatu povestind cum s-au decis să dăruiască viață și cît de multe obstacole au de înfruntat. Se completează perfect una pe cealaltă. Cuvintele poveștii lor curg, coerente și autentice, cînd de la Oana, cînd de la Carmen, într-o armonie cum numai două inimi bune pot realiza.

 

Începutul

În 2002, Oana Gheorghiu și Carmen Uscatu erau vecine pe o scară de bloc din Militari. Au copii cam de aceeași vîrstă și asta le-a apropiat. Au devenit prietene. Oana lucra în logistică, iar Carmen în suplimente alimentare. Într-o zi a anului 2009, Oana Gheorghiu a primit un e-mail de la o mamă disperată. Era un apel urbi et orbi. Copilul ei avea leucemie și trebuia să strîngă repede 150.000 de euro ca să-l ducă în Israel pentru transplant medular. Nu o cunoștea. Oana cumpărase bilete de vacanță de la o agenție de voiaj oarecare și o lucrătoare de acolo, mama nefericitului băiat, a scris acest apel dramatic către toate adresele pe care le-a găsit în baza de date a agenției. Oana a retrimis e-mail-ul către Carmen. Amîndouă au fost foarte impresionate și au decis că trebuie să facă ceva ca să ajute copilul bolnav. Dar ce puteau face? Și-au dat repede seama că eventuala donație de cîteva sute de lei nu ar fi însemnat prea mult. Așa că au decis să preia cauza salvării acelui copil și să facă ele mai mult decît putea face mama lui. Oana și Carmen au fost lucide: au știut că o sumă așa de mare nu se poate strînge în timp util. Dar aflaseră de la televizor de Formularul 112 – cererea pe baza căreia statul român decontează cetățenilor români servicii medicale în străinătate. Au început ele să sune și să scrie la Ministerul Sănătății și la Casa de Sănătate. Răspunsurile veneau greu sau nu veneau deloc. Au aflat procedura foarte complicată pe care o presupunea Formularul 112 și nu au stat pe gînduri, au mers către instituțiile statului cerîndu-le să-și îndeplinească obligațiile pe care legea le stabilea în raport cu un cetățean român aflat într-o asemenea dramatică situație. „Ne-am antrenat una pe alta“ (Carmen). „Eu cred că am scris atunci sute de e-mail-uri, către politicieni, autorități“ (Oana). Au răspuns puțini și neangajant. La un moment dat, cu toate eforturile lor, dosarul copilului întîrzia undeva între ministere, așteptînd avize și semnături. Totul era opac și inerțial. Timpul trecea exasperant.

Noi sîntem publicul!

Atunci le-a venit ideea unui protest în Piața Victoriei, pentru a atrage atenția tuturor, opinie publică și guvern, asupra cazului acelui copil. Li s-a spus că le trebuie autorizație, altfel riscă pușcăria. Au mers la Primărie după autorizație de protest. Au fost plimbate de colo-colo. S-au dus direct la ușa primarului.Un jandarm a vrut să le evacueze din clădire: „N-aveți voie să umblați așa pe unde vreți, aici e instituție publică“. „Păi, noi sîntem publicul!“ A ieșit pe hol să vorbească cu ele una dintre secretarele primarului general. Oana s-a gîndit să o impresioneze, așa că i‑a povestit cazul și a plusat: „Ajutați-ne, spuneține cum obținem autorizația asta, gîndiți-vă că ar putea fi copilul dumneavoastră“. Oana e sigură că secretara avea un copil de aceeași vîrstă, căci a simțit-o imediat solidară. Le-a îndrumat către sala în care Comisia care aproba mitingurile tocmai era în ședință, a intervenit să fie primite, deși nu depuseseră documentația cu zile înainte. Membrii Comisiei au început să le sperie: „Știți că dacă se întîmplă ceva, orice, răspundeți inclusiv penal“. Astăzi, Oana și Carmen se întreabă, zîmbind, de ce le tot amenințau diverși oameni cu pușcăria – în fond, nu voiau decît ca statul român să aibă grijă de un copil român. „În final am plecat din Primărie cu autorizația de manifestație în Piața Victoriei, deși noi veniserăm mai degrabă să aflăm ce trebuie să facem ca să o obținem. Acela a fost și pentru noi un moment important, ca o revelație. Neam dat seama că, de fapt, sîntem niște oameni puternici, care pot să miște lucrurile, că putem să ne obținem drepturile dacă știm să le cerem.“ (Oana). Acum, aveau autorizație, dar nu aveau manifestanți. „Eram doar trei: noi două și o fostă învățătoare a copilului“ (Carmen). Au obținut de la o cunoștință care lucra în show-business o listă cu adrese de e-mail ale tuturor structurilor de presă din București. În noaptea aceea au început să scrie e-mail-uri și să dea telefoane pentru a strînge manifestanți alături de ele și a obține vizibilitate. Obiectivul era acela de a pune presiune pe guvern să aprobe mai repede finanțarea deplasării copilului bolnav la tratament. A doua zi, au venit în Piața Victoriei sub 100 de participanți, însă surpriza cea mare a fost prezența masivă a presei. „Pe vremea aceea nu prea se manifesta în Piața Victoriei. Plus că era o cauză de acest gen, era vorba să încercăm salvarea unui copil și guvernul întîrzia cu hîrtiile – cert este că a venit foarte multă presă.“ (Oana). „Guvernul a reacționat imediat. Neau sunat chiar acolo, în Piață, rugîndu-ne să oprim protestul, că vor rezolva imediat problema. Noi am refuzat, am spus că doar cînd vedem și ultima semnătură dată ne oprim. În cîteva zile, copilul a plecat la tratament în Israel.“ (Carmen).

Nu e corect să-i lași baltă pe ceilalți

În același timp, PRO TV avea o campanie de încurajare a donării de celule stem. Cum protestul se referea la un caz de leucemie, au venit să filmeze. Au făcut o emisiune întreagă despre problema donării de celule stem, detaliind cazul de care se ocupau Oana și Carmen. Pentru ele, apariția la PRO TV a dus lucrurile la nivelul următor într-un fel cu totul neașteptat. La o oră după ce s-a terminat difuzarea emisiunii, primiseră deja peste 300 de e-mail-uri din toată țara, de la oameni disperați, cu probleme medicale de tot felul, care cereau sprijinul lor. „În acel moment, ne-am simțit deodată responsabile pentru toți acei oameni. Ni sa părut că nu e corect că ne-am luptat atît de mult pentru un caz și să-i lăsăm pe ceilalți baltă.“ (Oana). În fond, ceea ce reușiseră era important: urniseră statul român să-și facă treaba. Așa că au decis să facă un ONG și să încerce să-i ajute pe cît mai mulți, mai ales că acum știau procedurile, birocrația, ușile din ministere etc. ONG-ul s-a numit „Salvează vieți“ și a fost înființat de Oana și de Carmen, împreună cu alte cinci persoane care veniseră alături de ele în lupta pentru cazul despre care v-am povestit. În 2011, Oana și Carmen s-au retras din acea asociație și au înființat, împreună cu prietena lor Bianca Voinescu, „Dăruiește viață“. A fost și momentul în care au renunțat la orice altă activitate profesională și s-au dăruit cu totul acestei misiuni: să ajute oamenii bolnavi să aibă acces la serviciile medicale de care aveau nevoie, dar la care nu pot ajunge tocmai pentru că sînt oameni simpli.

Spitalul

În 2015, „Dăruiește viață“ era în campanie pentru renovarea secției de oncologie de la Spitalul de Copii „Marie Curie“. Evaluînd situația, ar-hitecții le-au explicat că renovarea nu era o soluție. Clădirea era structural construită astfel încît asigurarea standardului minim – de exemplu, o toaletă cu duș în fiecare salon – nu se putea realiza. „Toalete sînt doar două, la capătul etajului, una pentru băieți, una pentru fete. La fel și dușurile. E cumplit să vezi copiii bolnavi de cancer și mamele lor -stînd dimineața și seara la coadă să se spele. Copiii, de altfel, își fac nevoile în olițe, în saloane, sau se spală la lighean.  Ideea de bază a unei renovări era să dărîmăm și să reconstruim saloane de două paturi cu baie proprie. Era imposibil, căci instalațiile întregii clădiri erau făcute pentru toalete la cap de coridor.“ (Carmen). Atunci, arhitectul le-a spus că dacă chiar vor să ajute, trebuie să construiască secția de la zero. Soluția a părut să fie ridicarea a încă unui etaj peste o clădire deja existentă în incintă. Nici asta nu s-a putut realiza din pricini legate de statutul juridic complicat al clădirii și al terenului de sub clădire. Pînă la urmă, Spitalul le-a dat un teren într-o laterală a curții actuale. Terenul era, însă, prea mic. Atunci au fost aduși doi specialiști din Franța. Ei le-au convins că acest nou spital nu trebuie gîndit pentru a suplini defectele spitalului existent. „Să ne gîndim să facem un spital nou pentru ziua de mîine“, ne-au spus francezii. Căci actualul spital, la un moment dat, se va dărîma, fiind prea vechi și nefuncțional pentru standardele actuale. Or, are mult mai mult sens să investim resursele noastre cu gîndul la viitor, decît să le investim în peticirea actualului spital care, oricum, va trebui înlocuit la un moment dat. (Oana).

 Francezii au făcut un studiu de fezabilitate, propunînd amplasamentul, ideile de bază ale construcției și legăturile cu vechiul spital. Ei au dat viziunea. „Ne-am dus cu planul ăsta la managementul spitalului, i-am convins că asta e soluția pentru viitor și ne-au alocat un spațiu în curte, pe care ei îl țineau neocupat sperînd că, la un moment dat, acolo vor putea construi un nou spital“ (Carmen). Deja la sfîrșitul anului 2016 și începutul anului 2017, „Dăruiește viață“ a început să comunice că va construi o clădire nouă cu o secție de Radioterapie pentru copii – așa ceva nu există în România – și trei etaje. Proiectul a strîns o susținere fantastică. „Atunci cînd am cerut autorizația de construire, ne-am gîndit să luăm pentru maxim posibil, adică șase etaje deasupra solului, chiar dacă noi ne gîndeam că vom putea construi doar trei dintre ele. Ideea noastră era că vom porni și, cînd nu o să mai putem continua, o să preia statul român și o să continue pînă sus, la etajul șase. Numai că, uite, am reușit noi!“ (Oana).

Au început să toarne fundația noii clădiri în septembrie 2018 și acum, la final de 2019, sînt terminate toate cele nouă niveluri (subsol, mezanin, parter și șase etaje). În acest moment se lucrează în interior: instalații, compartimentări interioare și fațada. „Se lucrează noaptea, se lucrează sîmbăta. Am fost și azi pe șantier. Muncitori mulți, muncă susținută, pe toate etajele – e o stare atît de plăcută!“ (Oana).

Vor continua

„Dăruiește viață“ este în fundrising permanent. Acum, au banii necesari pentru finalizarea construcției actuale și pentru o parte din dotări. Dar vor continua. La început, Oana și Carmen și-au spus că e nedrept să ajute un caz și să nu poată ajuta și altele; acum își spun că e nedrept să ajute doar copii bolnavi de cancer și nu pe toți copiii bolnavi. Adevărul este că întreg Spitalul „Marie Curie“ e departe de standardele europene ale secolului XXI, așa că Oana și Carmen sînt decise că construiască încă un spital. „Toți copiii bolnavi au dreptul la spitalizare în cele mai bune condiții, nu doar copiii bolnavi de cancer.“ (Carmen). „Vom construi încă o clădire, ca să mutăm toate specialitățile în clădiri noi, iar clădirea veche a spitalului să devină un spațiu cu săli de curs, cantină, eventual spații de cazare cu regim hotelier pentru mamele care vin cu copii la tratament sau chiar pentru copiii care sînt tratați ambulatoriu și nu locuiesc în București“ (Oana).

Viitorul spitalului

Spitalul „Marie Curie“ aparține statului român și tot ceea ce construiește „Dăruiește viață“ din fonduri private, atrase în campanii susținute de fundrising, va fi tot al statului român. „E bine să tot spunem asta, pentru că apar zvonuri cum că ne-am construi noi un spital privat. Nici vorbă! Odată ce terminăm construcția, o donăm spitalului, deci statului.“ (Oana). Va apărea, desigur, problema managementului. Oana și Carmen vor să știe că spitalul și dotările, al căror cost total va depăși 26  de milioane de euro, vor fi pe mîini bune. Ar vrea să propună Ministerului Sănătății ca managementul acestui spital să fie considerat un proiect-pilot astfel gîndit încît să evite toate greșelile de management pe care le găsim, prea adesea, în mai toate spitalele noastre de stat. „Vrem, de pildă, un management privat care să poată plăti bine, în funcție de rezultate măsurabile, personalul tehnic-administrativ al spitalului. Astăzi, salariile personalului medical sînt mărite și e foarte bine. Dar suportul acțiunii medicale într-un spital e de natură administrativă și tehnică. Dacă acolo plătim prost, cum se întîmplă acum, degeaba avem medici buni și tehnologii performante – serviciul medical nu va funcționa la parametrii normali. Nu poți să ceri cuiva pe care-l plătești cu 2.000 de lei pe lună să aibă grijă de echipamente de milioane de euro sau să înțeleagă exact ce nevoi tehnice are un medic care manevrează asemenea aparatură. Managementul privat să fie lăsat să plătească, subliniez, din surse atrase, nu de la buget, mai bine aceste categorii de personal. Deocamdată, legea nu permite așa ceva.“ (Oana). Este doar una dintre hibele sistemului pe are Oana și Carmen vor să le remedieze începînd chiar cu managementul noului spital. „Adevărul este că noi am vrea să schimbăm paradigma de management în întregul sistem de sănătate. Medicii să facă doar medicină, susținuți de un aparat administrativ perfect compatibil cu nivelul de înzestrare tehnologică cel  mai înalt. Asta vrem!“ (Carmen).

Noroc?

„Sigur că am avut și noroc. Determinarea noastră nu ar fi produs rezultatele care se văd dacă nu am fi întîlnit anumiți oameni cu care am putut lucra la intensitatea și exigența pe care le avem. La „Marie Curie“ avem șansa unui manager bun, deschis, care înțelege ce vrem și cu care lucrăm foarte bine. El nu e medic, e jurist, și cred că asta e mai bine. Dacă ar fi intervenit între noi și orgoliile medicale (de genul - eu mă pricep, voi nu vă pricepeți!), nu cred că am fi putut lucra împreună. În plus, acest manager știe foarte bine să preia presiunile din toate părțile, căci el chiar este la mijloc. Pe de o parte, Primăria, dar mai ales Ministerul Sănătății  îl bat la cap tot timpul – de cîte ori mai facem sau mai zicem noi ceva, autoritățile pe el îl sună și-l beștelesc. Furiile politice în capul lui se sparg. Pe de altă parte sîntem noi, căci și noi punem presiune pe el să vedem proiectul realizat. E foarte important că nu ne pune piedici și cooperează cu noi de cîte ori apar dificultăți concrete. Și apar în fiecare zi.“ (Carmen). 

 Lumea

Atacul recent lansat de primarul general Gabriela Firea la adresa activității Asociației „Dăruiește viață“ a surprins pe toată lumea. Totuși, o organizație care a strîns  peste 26 de milioane de euro de la contribuabili privați și face un spital de copii de secol XXI – căci clădirea există, se vede cu ochiul liber, se lucrează la ea! – cum nu mai există altul în țară, este o organizație de succes. De ce ar putea-o enerva pe dna Firea succesul acestei organizații?

Ar trebui, pesemne, să intrăm în subteranele creierului politicianului român. Și încă adînc, în sectorul lui reptilian. Acolo de unde ies la suprafață fricile lui: frica de forțe oculte care-l lucrează, frica de propria incompetență, frica de ceea ce nu poate controla.

„La început nu am simțit nici un fel de ostilitate din partea autorităților. Așa cum birocrația e absurdă cu toată lumea, a fost și cu noi. Ba chiar am avut parte de sprijin – autorizația de construcție nea fost emisă de Primăria Sectorului 4 în timp record. Însă, pe măsură ce proiectul avansa, simțeam cum crește aversiunea autorităților. Sigur, nu putem proba că statul, deliberat, a vrut de la un moment dat încolo ca noi să nu reușim. Dar cînd ai, săptămînă de săptămînă, controale care îți cer exact aceleași acte de fie-care dată, simți că ești hărțuit.“ (Oana). „În general, pe unde ne prind, autoritățile ne ceartă că nu facem bine. Fostul ministru al Sănătății, de pildă, avea chiar o plăcere deosebită să ne certe. Chiar înainte să plece din funcție, ne-a spus că nu procedăm cum trebuie cu banii strînși de noi pe care îi folosim la construcția spitalului, că ar fi trebuit să-i dăm statului și să facă el licitațiile lui și să construiască. Ne-a spus că ne va da pe mîna organelor competente.“ (Carmen).

Interesant este că, pe măsură ce proiectul a crescut și autoritățile au devenit tot mai nervoase, a crescut solidaritatea socială în jurul proiectului. De pildă, cînd dna Firea a atacat recent proiectul, donațiile au crescut de zece ori față de ritmul obișnuit, iar mesajele de solidaritate au venit de peste tot.

Întrebările esențiale

Cînd a început să fie perceput politic proiectul vostru?

Oana: Și noi ne-am pus problema asta. În general, am fost foarte prudente să ne exprimăm punctele de vedere civice, știind că donatorii – și mă refer mai ales la corporații – confundă civismul cu angajarea politică și se țin departe de asta. Dar, în contextul ultimilor ani, ne-am spus că nu putem sta deoparte. Am decis să participăm la protestele din Piața Victoriei, ne-am exprimat public cu privire la OUG 13 și la atacurile la adresa Justiției. Ne-am spus că, în fond, spitalul vrem să-l facem noi, așa cum sîntem, și că, dacă românii vor să aibă acest spital, îl vom face, dacă nu, nu. Spre surpriza noastră, nu doar că asumarea unor poziții civice nu ne-a dăunat, ci ne-a ajutat. Tot mai multe companii ies din rezerva lor și ne sprijină proiectul chiar dacă ne manifestăm civic.

De ce s-ar teme un politician de un asemenea proiect?

Carmen: Ne întrebăm și noi. Poate pentru că reușita noastră arată neputința lor: noi, două femei, facem ceea ce ei, cu ditamai statul la dispoziție, nu pot face.

Oana: Eu chiar cred că ei se uită la noi, văd, prin noi, niște inamici imaginari și, de fapt, ne atacă, crezînd că se luptă cu acei inamici. Lor nu le vine să creadă că doar noi două am reușit ce am reușit. Spun că sînt implicate ocult servicii, Soros, bani negri, rețele mai știu eu de care. Uneori chiar mă bucur că gîndesc așa, pentru că asta cred că ne face cumva de temut în ochii lor, ne iau în serios. Cred că politicienii care ne atacă au convingerea că atacă cine știe ce mare adversar camuflat în spatele nostru.

Carmen: Da, auzim și noi scenarii care mai de care despre noi. Dar îi lăsăm să bată cîmpii. Totul pleacă de la ideea că nu se poate ca doi oameni să facă, pur și simplu, așa ceva: să strîngă bani de la donatori și să construiască cu ei un spital, și gata. Nimeni nu face așa ceva – e altceva acolo…

Foto: Andreea Macri (sus), Enrico Brodoloni