Donoso Cortés începe al său Eseu asupra catolicismului, liberalismului și socialismului (1851) cu un capitol în care dovedește, în esență, că orice problemă de natură politică este, de fapt, o problemă de natură teologică. Sînt sigur că Donoso Cortés era cu totul de acord că politica are autonomia ei, că este o activitate de sine stătătoare care a dezvoltat propriile-i reguli, că poate fi cunoscută și că oamenii pot opera în cadrul ei și fără să aibă vreo legătură cu teologia. Asta nu înseamnă că problemele politice nu sînt, în adînc, probleme teologice, chiar dacă cei chemați să le rezolve nu știu asta. Mai mult, cînd, urmîndu-și cursul și regulile, politica ajunge ea însăși să se pună în criză într-o asemenea măsură încît devine genocidară și periclitează înseși fundamentele vieții, mai ales atunci e bine să se spună răspicat că ne aflăm doar aparent în fața unei probleme politice, că aparența politică a problemei chiar nu mai are nici o importantă din moment ce politica a ajuns să cheme moartea: în realitate, sîntem în fața unei probleme teologice. Pe drumul nostru, tocmai ne-am intersectat cu Diavolul. Iar asta nu mai este deloc o problemă politică. Și ca unul care a citit – nu exagerez! – zeci de mii de pagini despre comunism, căci l-am trăit și, de atunci, mi-a devenit obsesie, susțin și eu că cel mai profund, cuprinzător și lămuritor discurs despre comunism este cel teologic. Iar dintre discursurile teologice despre comunism, nu cunosc un altul mai bun decît cel al Părintelui André Scrima.

Părintele abordează comunismul în mai multe ocazii, discutîndu-l direct sau în subsidiarul unei alte teme, în conferințe, eseuri, „rapoarte” sau în intimitatea unor pagini de jurnal ori a corespondenței. Cred că textul cel mai concentrat asupra comunismului, din cîte s-au publicat și am putut eu citi, este „Simple reflecții despre comunism”, apărut în volumul Ortodoxia și încercarea comunismului (Humanitas, 2008 – citatele care vor urma sînt extrase din această ediție). În 1957, la doar cîteva săptămîni de la plecarea din România, aflîndu-se la Castelul Bossey în drum ocolit spre India, Părintele André Scrima a scris acest text, pe care el însuși îl denumește „raport”. O fi fost în 1957 un raport (pentru cine?), dar în 2020 este un eseu rafinat, plin de adevăr, pătrunzător, admirabil nu doar din punct de vedere analitic, ci și profetic, așa cum șade bine unui text scris de un monah. Prima parte a textului se referă la comunism în general, în vreme ce a doua se ocupă de situația Bisericii Ortodoxe Române în acel comunism concret de la data scrierii. Mai ales prima parte, cea despre comunism în general, se citește și astăzi resimțind acut actualitatea.

Avantajul discursului teologic asupra comunismului este că îi caută cauza profundă în afara istoriei. Orice altă abordare (politică, economico-socială, juridică, sociologică, psihologică etc.) nu poate sări de propriile ei limite, de cadrul ei epistemic. Astfel, asemenea abordări vor găsi cauza primă a comunismului în propriul domeniu și o vor limita inevitabil la contextul istoriei. Și dacă operează cu ceva instinct transdisciplinar, aceste abordări vor admite că există și cauze, tot de ordin prim, poate chiar concomitente, identificabile și în domeniile adiacente. „Un complex de cauze”, asta pare că mulțumește stadiul actual al gîndirii, ba chiar sună foarte convingător urechii recente. Dar aceasta va fi o falsă identificare, căci ceea ce e în fiecare dintre aceste domenii (să le zicem „științe”) provine, la rîndu-i, din altă parte. Cu alte cuvinte, cauza primă nu e niciodată de găsit, în măsura în care ea există, într-o anumită știință, căci ea, fiind primă, are proprietatea de a infecta întregul cîmp al științelor fără să fie ea însăși o consecință. Prin urmare, numai teologia poate oferi șansa descoperirii acestei cauze, căci teologia este știința despre Dumnezeu, cauză a întregii lumi. Iar dacă încercăm discursul teologic, vom înțelege și ceea ce ne este de neînțeles astăzi, anume: cum de este posibil ca ideile comuniste să fie atît de vii și atît de populare la atît de puțin timp după catastrofa umană pe care au produs-o? În mod normal, oamenii care au experimentat ceva îngrozitor refuză să repete experiența. Așa ar fi (psiho)logic. Așadar, explicația pentru această realitate (comunismul e viu și viguros, capabil de mutații acrobatice la o adică, neatins în atractivitatea sa de catastrofa genocidară pe care tocmai a produs-o) depășește spațiul științelor, din moment ce ele însele sînt perplexe în fața fenomenului. Prin urmare, vă invit să pornim a cerceta discursul teologic despre comunism, și anume discursul Părintelui André Scrima, cu curaj, fără inhibiții și, mai ales, cu încrederea că putem găsi aici ceea ce nu putem găsi nicăieri în altă parte: explicația continuității comunismului oricîte nenorociri ar produce.

Chiar dacă ucide libertăți, aduce sărăcie, frică, corupție, statuează o dictatură a imbecililor și chiar ucide oamenii cu sutele de milioane, comunismul se ține scai de noi și noi scai de el pentru că el promite să împlinească visul dintotdeauna al omului căzut: „o îndumnezeire fără Dumnezeu“. Scrie Părintele: „Testamentul șarpelui: eritis sicut Deus (Veți fi ca Dumnezeu – Gen. 3,5) comandă printr-o prezență obscură toate esențele unei politici în sens larg, care cere ca Dumnezeu să fie scris cu «d» și om să fie scris cu «O»“. Cum visul acesta va sta cu omul (în fine, Omul) pînă la sfîrșitul lumii, nefiind un vis dobîndit aiurea, ci unul inevitabil pentru o natură ce poate fi liberă după cum vrea sau nu vrea.

Astfel, comunismul nu începe, cum ne învață științele istorice sau politice, cu Marx și Engels. El începe cu creștinismul. Șocant, nu-i așa? Părintele Scrima face o afirmație ce va stîrni, poate, proteste din partea multora: „Comunismul este esențialmente hărăzit creștinismului”. Comunismul este boala degenerativă, dar genetică, a creștinismului, se leagă de el, îi „maimuțărește” valorile, le „atacă pentru a le arăta carențele, pentru a le sluji fără să vrea”. Comunismul este indisolubil legat de Dumnezeu, căci proiectul său adînc nu este nici economic, nici social, nici politic – este proiectul evacuării lui Dumnezeu dintre oameni. Toate doctrinele sale economice, politice, juridice, sociale sînt consecințe ale acestui uriaș proiect. Or, un asemenea proiect s-a instalat insidios în mintea omului abia cînd Dumnezeu a venit printre oameni. Și totuși, cum de a fost posibil?

Sigur că fatalitatea Căderii este prima explicație, dar și cea mai convenabilă, căci de Cădere nimeni niciodată nu se simte vinovat, nu noi am greșit, ci protopărinții, demult, pe cînd nici istorie nu era, ce legătură avem noi cu asta? Părintele Scrima, însă, face exercițiul de luciditate pînă la capăt: „Comunismul este urmarea unei demisii, ba chiar a unei decăderi a Bisericii creștine și acesteia din urmă îi adresează el problema sa”. Biserica nu este victima inocentă a comunismului, nu e mielul cel blînd cu picioarele legate tăiat de mîna crudă și vinovată a unora cu putere. Dacă comunismul există, atunci ea, Biserica, are o problemă – aici discursul teologic ar putea deveni, culmea, inacceptabil chiar pentru teologi...

Ei bine, dacă problema comunismului este de natură teologică, răspunsul potrivit și eficace nu poate veni din alt orizont. Părintele Scrima cheamă creștinul la luciditate: „...unei conștiințe creștine, comunismul îi apare drept Evanghelia inexistenței lui Dumnezeu, cel mai desăvîrșit catehism al întunericului”, iar creștinul trebuie că știe că comunismul „oferă conștiinței creștine oglinda întunecată a propriei ei imagini, locul în care aceasta își poate contempla căderea”. În alt loc, Părintele explică mai pe larg cum funcționează ispita comunismului: se insinuează între prima și a doua poruncă a Domnului, inducînd ideea că e o diferență între „Iubește-L pe Dumnezeu” și „Iubește-ți aproapele”; o diferență care este tot mai adîncită pînă cînd devine contradicție și ajungem să credem nu doar că-l putem iubi pe aproapele fără să-L iubim pe Dumnezeu, dar că neiubirea de Dumnezeu este o condiție a iubirii aproapelui sau invers, că dacă-L iubim pe Dumnezeu trebuie să uităm de oameni. Și, astfel, ne trezim în cel mai pur comunism, căci Dumnezeu devine antipatic oamenilor, care vor prefera mereu să se iubească între ei și, dacă pentru această iubire trebuie să uite de Dumnezeu, uită de El! Astfel, iubirea își pierde complet tridimensionalitatea, este o iubire de plan orizontal care poate fi ușor ghidată și întoarsă în propriu-i opus, căci în comunism e bine să știi să iubești și să urăști deopotrivă, cu țintele care ți se dau. Comunismul se instalează „în orice uitare de Dumnezeu”, fiind „imanent istoriei recente, (...) fructul copt al unui păcat vechi și prelungit al omenirii; el zace ca o stare latentă, în virtualitate, (...) în orice antropocentrism, conștient sau nu...”

Așa stînd lucrurile, comunismul apare ca o provocare la adresa conștiinței creștine. Și vine imediat momentul să ne întrebăm dacă „se cuvine să urîm comunismul sau să-i fim recunoscători?”. Răspunsul Părintelui încetează să mai fie doar teologic, e de-a dreptul mistic: „Singurul răspuns creator și biruitor se află în atitudinea creștină a cunoașterii adevărului hristic, în care toate sînt văzute, înțelese și asumate în Dumnezeu”.

Dacă acest discurs ne convinge – și pe mine m-a convins –, atunci trebuie să admitem că vom trăi cu comunismul alături de noi cît e lumea, așa cum tocmai ne convingem că vom trăi cu virusul SARS-CoV-2. O privire în jur astăzi, la trei decenii de la ceea ce numim, puțin bovaric, „căderea comunismului”, ne confirmă că așa e. Vremurile astea, cu pandemie și cu creșterea agresivității cercurilor neocomuniste, ne învață că viața este, de fapt, o conviețuire cu relele care o periclitează neîncetat.

Și dacă tot am adus vorba, cît de infantil sună acum, după ce am răsfoit în mare viteză eseul Părintelui Scrima, expresia „căderea comunismului”?  Cum să cadă comunismul? Au căzut niște dictatori, s-au prăbușit niște regimuri politice, s-a ales praful de niște aranjamente geo-strategice, dar comunismul nu a căzut, căci Diavolul nu a căzut. Și, iarăși, Părintele: „Comunismul te silește să înțelegi în ce grad este iminentă în istorie Apocalipsa, cît de implicată în timp este veșnicia”. Abia cînd vom recîștiga veșnicia vom scăpa de-a binelea de comunism. Pînă atunci, să fim lucizi și să facem ceea ce chiar ne stă în putere: să-l împiedicăm să ne ucidă iar...