În septembrie, Coreea de Nord a efectuat cel de-al cincilea test nuclear – al doilea, anul acesta. Judecînd după unda seismică, avem de a face cu cel mai puternic dispozitiv nuclear de pînă acum. Întrebarea care se pune este cum ar trebui să reacționeze comunitatea internațională.

Această întrebare a devenit tot mai stringentă deoarece, chiar dacă raporturile despre Coreea de Nord nu sînt cele mai exacte, propaganda care a însoțit ultimul test indică faptul că Nordul a testat un prototip de armă, și nu doar un dispozitiv explozibil. Și, după cum au sugerat guvernanții sud-coreeni, s-ar putea ca acesta să nu fie ultimul test nuclear de anul acesta. Cu alte cuvinte, Coreea de Nord ar putea începe să stocheze arme de distrugere în masă.

Nu numai că ultimele teste nucleare ale Nordului au fost mai puternice decît cele din anii precedenți, dar ele au fost efectuate împreună cu o serie la fel de redutabilă de testări de rachete balistice, inclusiv lansări de pe submarine și lansări de rachete etajate, cu motoare mult mai puternice. Coreea de Nord pare să fie aproape de perfecționarea unui sistem de lansare pentru orice fel de armă pe care o dezvoltă.

Nimeni nu poate spune cu certitudine dacă Nordul va fi capabil să lanseze o armă în următorii doi, patru sau mai mulți ani. Dar e destul de limpede că Nordul nu caută doar atenție, ci încearcă să obțină o bombă puternică și mijloacele necesare utilizării ei.

După cum era de așteptat, comunitatea internațională a condamnat la unison testele nucleare. Dar nu fiecare membru al ei e de acord în privința a ceea ce trebuie făcut. Unii observatori, printre care colaboratorul New York Times Joel S. Wit și fostul ofițer de informații Scott Ritter, declară că acesta ar fi momentul optim pentru a demara tratative cu Coreea de Nord. Logica din spatele unei astfel de sugestii pare să fie din categoria: „Ce avem de pierdut?“ Răspunsul e simplu: foarte mult.

Astfel de tratative – „dialog“, cum le spun adesea chinezii – ar implica, cel mai probabil, acceptarea Coreei de Nord ca stat cu putere nucleară. Mai mult, e puțin probabil ca Nordul să accepte astfel de discuții, și cu atît mai puțin să impună un moratoriu cu privire la testele nucleare, atîta vreme cît nu îi vor fi îndeplinite unele dintre vechile cerințe – precum suspendarea exercițiilor militare comune ale SUA și Coreei de Sud.

Unii par să creadă că această abordare Realpolitik va diminua oarecum puterea, de orice natură ar fi ea, pe care coreenii din nord o exercită, dezarmîndu-i, în ultimă instanță. Adevărul însă este că Nordul nu a făcut nimic ca să merite o politică de conciliere. Și, dacă comunitatea internațională ar schița astfel de gesturi de reconciliere, rezultatul ar fi doar o Coree de Nord și mai insolentă.

Există însă un motiv bun pentru care comunitatea internațională – cu precădere SUA – a refuzat să admită cerințele Coreei de Nord, mai ales suspendarea exercițiilor militare SUA-Coreea de Sud. Exercițiile militare comune sînt parte esențială a oricărei alianțe. Dacă două țări convin să se alieze în vederea apărării reciproce, ele trebuie să se asigure că cooperarea lor e exersată și perfecționată. Or, tocmai acesta e motivul pentru care Coreea de Nord, care știe cîte ceva despre utilitatea testelor și a exercițiilor, a făcut din asta o prioritate de vîrf a propagandei sale.

În loc să cedeze unor astfel de cerințe, SUA au declarat de la început că vor demara discuții cu Coreea de Nord numai dacă se iau în considerare acordurile precedente, inclusiv declarația comună din septembrie 2005, care obliga Nordul să abandoneze toate programele nucleare. Și aici urmează un punct sensibil. Lansarea unor noi tratative care ignoră obligațiile anterioare ar pune, în fond, la îndoială viabilitatea oricărui nou acord.

Pe de altă parte, conform unui acord din februarie 2007, Coreea de Nord a ­luat măsuri concrete pentru dezafectarea instalațiilor sale nucleare, incluzînd demolarea turnului de răcire al reactorului principal de la Centrul de cercetare științifică nucleară Yongbyon, în iunie 2008. Astfel de măsuri au ca obiectiv frînarea avîntului nuclear al țării, în ideea că redemararea programului ar fi costisitoare, prohibitivă chiar.

Dar, repornind programul nuclear fără reconstruirea turnului de răcire, Coreea de Nord a evitat multe dintre aceste costuri. Regimul lui Kim Jong-un – care respectă deopotrivă de puțin mediul, regulile și normele internaționale – a ordonat ca apa fierbinte provenită de la răcirea reactorului să fie deversată într-un rîu din apropiere.

În acest context, argumentul în favoarea tratativelor este slab. Negocierile sînt, pînă la urmă, un mijloc în vederea unui scop, iar dacă acest scop este confuz sau improbabil, ele nu își mai au rostul. Comunitatea internațională ar trebui să respingă categoric solicitările Coreei de Nord, punînd capăt fantasmei regimului potrivit căreia lumea ar accepta-o, pur și simplu, ca pe un stat cu putere nucleară.

Din fericire, răspunsul pe care comunitatea internațională îl dă ambițiilor nucleare ale Coreei de Nord se situează, în general, în această direcție. E însă nevoie de o mai bună cooperare cu China, în ceea ce privește impunerea sancțiunilor, precum și de discuții mai profunde și mai calme cu chinezii, pentru a risipi orice neîncredere strategică cu privire la eventualele acorduri politice din peninsula coreeană.

SUA ar trebui de asemenea să continue întărirea relațiilor de securitate cu Japonia și cu Coreea de Sud, incluzînd dezvoltarea și amplasarea unor scuturi antirachetă. Și ar trebui explorate și accelerate măsurile directe, precum cele care se pare că au fost folosite în Iran, pentru contracararea programului nuclear.

Asta nu înseamnă că dialogul cu Coreea de Nord nu e o opțiune. Dimpotrivă, acordurile anterioare trebuie să rămînă pe masa negocierilor. Acordul din septembrie 2005 a vizat interese naționale vitale ale Coreei de Nord: țara a primit asigurări de pace și de recunoaștere diplomatică în schimbul demantelării programului nuclear.

În cazul în care regimul Kim chiar își dorește să facă parte din comunitatea internațională, are la dispoziție tot ceea ce îi trebuie – în formă scrisă, deja agreat și gata de a fi implementat. Dar dacă, totuși, dorește să continue marșul spre nuclearizare, trebuie să știe, fără umbră de îndoială, că va rămîne un paria. Statutul de stat cu putere nucleară nu îi va fi niciodată acceptat.

Christopher R. Hill, fost secretar de stat adjunct pentru Asia de Est, este decan la Korbel School of International Studies, U­ni­versitatea din Denver, şi autor al volumului Outpost.

 

© Project Syndicate, 2016, www.project-syndicate.org

 

traducere din limba engleză de Matei PLEŞU