Pentru persoanele cu deficiențe de auz, însușirea capacității de a comunica (exclusiv) prin vorbire iese din discuție. Pentru ele, mediul vizual este mai potrivit. Din acest motiv, comunitățile de surzi din toată lumea și-au inventat sisteme proprii de comunicare, bazate pe semne, care așa se și numesc: limbi sau limbaje ale semnelor (în engleză sign language, abreviat în acest text prin SL). Impresia generală a celor care nu știu mai nimic despre acest fenomen e că un astfel de cod trebuie să fie universal: nu trebuie însușită o limbă anume dintre cele peste 7.000 cîte există pe Pămînt, plus că o mulțime de semne sînt iconice, ne evocă rapid conceptul – pisica este semnalată trasînd în aer, cu degetele, niște mustăți imaginare în dreptul obrajilor, pentru bebeluș îți pui brațele împreună și le legeni.

Însă lucrurile nu stau deloc așa în realitate. Fiecare comunitate are propriul sistem: cuvîntul rostit mama are mai multe șanse la universalitate, probabil, decît echivalentul lui semnalizat. Așa cum se vede în imagine, în limbajul semnelor american, ASL, cuvîntul mama e redat prin mișcarea palmei (cu degete răsfirate) al cărei deget mare atinge bărbia. Însă francezii mișcă brațul (la alegere, și ei pot fi dreptaci sau stîngaci!) dinspre exterior înspre interior, pe lîngă trup, ca și cînd l-ar strecura pe sub un bebeluș culcat; turcii își poziționează degetele ca o gheară și își ating pieptul, consecutiv, sub cele două clavicule; japonezii au un semn destul de complicat: degetul mare plus arătătorul plus degetul mic sînt întinse, iar celelelate două stau îndoite, lipite de palmă; palma pleacă dinspre obraz (pe care arătătorul îl atinge) înspre exterior, iar cînd își termină drumul numai degetul mic mai este ridicat, celelalte două s-au strîns în palmă. Mai mult decît atît: engleza americană și cea britanică, variante naționale ale aceleiași limbi, au sisteme foarte diferite de SL. Britanicii semnalizează cuvîntul mama ținînd degetul mare și cel mic strînse în palmă, celelalte trei fiind întinse (semnul pentru litera M în alfabetul manual) și lovind ușurel cu ele în podul palmei celeilalte mîini.

Din acest unic exemplu rezultă cu claritate că un astfel de sistem este fundamental arbitrar, nu iconic. Dar ce înseamnă această distincție? Înseamnă că, la fel cum vorbitorii din diverse culturi desemnează același lucru (animalul care face miau, de exemplu), prin cuvinte diferite (pisică în română, cat în engleză, kedi în turcă, neko în japoneză), tot așa fac și utilizatorii de limbaje mimico-gestuale. Numele unui lucru nu este o proprietate naturală a acestuia, așa cum, de exemplu, duritatea este o proprietate naturală a pietrei. El trebuie învățat de către orice copil mic, în context social (familie, comunitate). Înseamnă că e arbitrar, e parte a unei convenții sociale.

Iconicitatea e proprietatea opusă arbitrarului. Există semne în SL foarte strîns legate de activitatea pe care o denumesc, ca în pantomimă: a bea, a mînca, a dormi. Există iconicitate și în cazurile în care e destul să arăți cu degetul: în sus, în jos (dar chiar și în acestea, dacă nu am contextul, pot să mă refer la sus, cer, Dumnezeu și așa mai departe!) – ele sînt însă extrem de puține. Am putea spune doar că, prin comparație cu limba vorbită, în SL există mai multă iconicitate. Mustățile imaginare trasate în aer pot să te ducă cu gîndul la pisică, dar, pe de altă parte, pot evoca în mintea noastră orice alt animal cu mustăți. Iar dacă nu ai dat niciodată ochii cu o pisică sau cu un alt animal mustăcios, nu poți înțelege sau interpreta semnul în mod automat, doar văzîndu-l. Deci, ca și cuvîntul, semnul trebuie învățat de la cineva, ceea ce înseamnă că e arbitrar.

SL este mai mult decît un mijloc de a converti cuvintele în semne. Pentru vorbitori nu e destul să ai un vocabular, să dispui de un stoc de cuvinte (altfel, pentru a ne însuși o limbă străină, ar fi destul să memorăm conținutul unui dicționar). Trebuie să știm și cum se combină acele cuvinte, să cunoaștem, altfel spus, regulile sintactice. Similar, nici pentru utilizatorii de SL nu e destul să dispună de un stoc de semne, ci trebuie să învețe cum să le folosească, adică au nevoie și ei de sintaxă. Astăzi știm că în limbajele mimico-gestuale gramatica e bine reprezentată, permițînd inclusiv glumele și jocurile de... nu, nu de cuvinte, ci de semne! Cine știe ce sînt slips-of-the-tongue pe care le fac vorbitorii (dacă nu, a se vedea articolul „Cînd limba o ia înaintea minții“), să afle că surdo-muții au slips-of-the-hand! Știm, deci, că între sistemul vorbit și cel semnalizat există profunde asemănări de structură și organizare, fiind supuse acelorași restricții generale.

Poate cititorul își amintește de un text mai vechi din Dilema veche, intitulat „Un organ al limbii“, în care expuneam date din neuroștiință referitoare la organizarea neurală a limbii. Arătam acolo că ariile responsabile de procesarea limbii sînt situate, la cei mai mulți oameni, în emisfera cerebrală stîngă, în așa-numitele arii ale lui Broca, respectiv Wernicke, și că orice leziune în acestea provoacă anumite tipuri de afazii. Un afazic de tipul Broca poate reține, în general, cuvinte noționale (substantive, verbe, adjective), dar își pierde fluența (vorbește lent, cu efort) și capacitatea de a folosi cuvintele gramaticale (prepoziții, conjuncții) și terminațiile gramaticale, dar și capacitatea de a-și folosi informațiile sintactice pentru a înțelege un enunț mai complex – sarcini îndeplinite în aria lui Broca a fiecărui om sănătos. Un afazic de tipul Wernicke e foarte fluent, dispune de tot vocabularul, dar nimic din ce zice nu are noimă, sensul lipsește, și nici nu înțelege ce îi spun alții. Dar ce se întîmplă oare cînd pacientul este surdo-mut?

Afazia afectează persoanele cu deficiențe de auz în același mod în care îi afectează pe vorbitori: un utilizator de SL cu leziuni în aria lui Broca va semnaliza lent, avînd probleme de orientare a palmei și de configurare a poziției necesare, omițînd cea mai mare parte a mișcărilor care transmit informație de tip gramatical (vom vedea în articolul următor care sînt acestea). Un pacient cu leziuni în aria lui Wernicke va semnaliza foarte rapid, dar dezorganizat, incoerent, nu va stabili legături de sens între semne și nici nu va înțelege ce îi semnalizează ceilalți. Orice afazic care nu e paralizat își poate folosi mîinile în mod normal în orice alt scop în afară de comunicare (de exemplu, la desen), lucru care demonstrează că limbajele semnelor se bazează pe reprezentări și procese mentale desfășurate în emisfera stîngă, ceea ce arată că ariile cerebrale implicate în comunicare procesează limba indiferent de modalitate, lucru confirmat de datele obținute prin tehnicile de imagistică craniană (vezi studiile lui Klima, Emmorey, Bellugi și alții).

În același articol menționat mai sus discutam problema localizării funcțiilor, indicînd că emisfera dreaptă e responsabilă, printre altele, de sarcinile spațiale. Din moment ce spațiul din jurul unei persoane cu deficiențe de auz are un rol foarte important în procesul de semnalizare (cum tot în articolul viitor vom vedea), s-a pus problema dacă SL este reprezentat și în emisfera dreaptă, nu numai în cea stîngă. Studiile recente bazate pe imagistica computerizată arată că, într-adevăr, aspectele spațiale ale acestui tip de cod activează și zone din emisfera dreaptă (însă și intonația din vorbire e procesată tot în emisfera dreaptă!). Oricum ar fi, deși limbajul semnelor implică masiv sarcini vizual-spațiale, organizarea lui neurală are, contrar așteptărilor, mai multe în comun cu organizarea neurală a limbii vorbite decît cu organizarea cerebrală a proceselor vizual-spațiale.

Explicația constă în modularitate, spun cercetătorii din domeniu. Creierul e un organ modular, organizat în sisteme și subsisteme care primesc, procesează și transmit informațiile primite din mediu. Văzul și auzul sînt altfel de sisteme. Dar procesarea informațiilor auditive și vizual-spațiale nu se limitează la o singură regiune din creier pentru că depinde ce transmit. De exemplu, în creierul unui om fără probleme cu auzul, zonele care vor fi activate diferă dacă omul aude doar zgomote, în comparație cu acela care aude sunete pe care le recunoaște ca aparținînd limbii materne. La fel, arii adiționale vor fi activate dacă omul recunoaște cuvinte, activitatea cerebrală devenind tot mai complexă și cuprinzînd zone tot mai extinse pe măsură ce cuvintele se transformă în fraze tot mai elaborate. Emisfera dreaptă însăși intră în joc cînd e necesară decodarea sensurilor celor mai complexe (inclusiv a metaforelor).

La fel stau lucrurile și cu limbajele semnelor: ariile cerebrale activate într-un vorbitor necunoscător de SL, dar căruia un utilizator de SL îi semnalizează în acest cod vor diferi fundamental de cele ale unui alt utilizator de SL care primește mesajul. Pentru primul sînt doar mișcări ale mîinilor (zgomotul sau bolboroseala pentru vorbitori), pe cînd, pentru cel de-al doilea, semnele poartă informație lingvistică (sunetele/cuvintele pentru vorbitori). Informațiile lingvistice nu vor fi decodate în ariile vizuale, ca orice altă informație care vine prin văz, ci vor fi interpretate: creierul va pune la treabă sistemele și subsistemele care extrag relațiile gramaticale, pentru a accesa apoi sensul.

Închei aici această comparație care a vizat, în mare parte, latura biologică a limbii, cu promisiunea să revin săptămîna viitoare cu o comparație structurală între limba vorbită și cea semnalizată.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.