Am stat de vorbă cu domnul Ciprian-Sergiu Teleman săptămîna trecută, cînd criza guvernamentală abia începuse. Între timp lucrurile au evoluat și deocamdată nu e sigur cum rămîne cu actualul guvern și nici dacă domnul Teleman își va putea continua planurile ca ministru. Într-o țară cît de cît stabilă, n-ar fi însă normal ca asemenea proiecte să rămînă pur și simplu în aer.

 

Domnule Ciprian Teleman, am auzit în România voci ‒ chiar și ale unor oameni inteligenți ‒ cu argumente de genul: „Sîntem un stat sărac, n-avem resurse, n-avem laboratoare, așa că ce rost are să mai facem cercetare? Nu mai bine lăsăm asta în seama unor țări mai dezvoltate, cum ar fi Statele Unite, Marea Britanie sau Germania?”. Ce ați răspunde unor astfel de voci?

Aș spune că a neglija cercetarea e ca și cum ai întoarce spatele la igiena unei țări, și cred că prin asta se înțelege ce vreau să spun. Chiar dacă unele țări sînt mai atente la subiectul acesta și investesc mai mult în produse de lux, iar altele sînt mai sărace, așa cum este România, este obligatoriu să ne îngrijim de igiena intelectuală a țării. Pe de altă parte, orice rezultat al cercetării are un factor de multiplicare economic foarte mare, ceea ce generează beneficii. E mai economicos pentru o țară să aibă propria cercetare decît să o cumpere din alte părți. Și aici nu trebuie să ne gîndim numai la rezultate scalabile la nivel mondial. Orice vedem în jurul nostru are undeva în spate o cercetare făcută de cineva, o cercetare pe care poți s-o cumperi sau s-o generezi singur prin investiții private sau publice. În momentul de față avem o resursă intelectuală de nivel foarte ridicat, care încă rezistă, în condiții materiale sub orice închipuire. Și nu e nevoie decît să-i creăm confortul necesar pentru a genera valoare. Din fericire, confortul acesta nu înseamnă lucruri pe care statul român să nu le poată susține în acest moment. Ce aștept de la colegii mei politicieni este să conștientizeze că e un lucru de igienă, cum spuneam, și să facă exact ce trebuie, să nu refuze săpunul și pasta de dinți.

Știu că în România s-au desfășurat și proiecte de cercetare în domeniul COVID-19. Sigur, nu e vorba neapărat de descoperirea variantei finale a unui vaccin, dar înțeleg că  e nevoie și de multe alte cercetări și invenții, dintre care unele pot părea mărunte, dar care se adună și contribuie la un beneficiu general. Pe unde ne plasăm, de fapt, în acest domeniu?

În cercetare e vorba de un lanț valoric. Întîi trebuie descoperite lucruri, apoi testate și create prototipuri, după care urmează transferul în industrie. Spre capătul lanțului valoric nu excelăm. Nu apărem grozav în nici un top al transferului tehnologic global sau european, ori în zona de inovare. Dar în ceea ce privește prima parte, încă avem resurse extraordinare, pe care nu trebuie decît să le scoatem din starea de inaniție, să le revitalizăm și mai apoi să putem intra pe o curbă de creștere. Subfinanțată timp de douăzeci de ani, cercetarea a ajuns într-o zonă de precaritate.

Era vorba ca pînă în 2024 să se ajungă la un procent de 2% din PIB alocat cercetării. E un obiectiv rezonabil? Se poate ajunge acolo?

Da, se poate ajunge, dar pentru asta ar trebui ca mai multe lucruri să fie concurente. În primul rînd, trebuie o strategie bine definită. Și sîntem foarte aproape de adoptarea unei strategii naționale de cercetare pentru perioada 2021-2027. Am încredere că pînă la sfîrșitul acestui an o vom avea asumată de minister. În al doilea rînd, e necesară revizuirea standardelor de evaluare a instituțiilor de cercetare, a modului de evaluare a proiectelor de cercetare și a cercetătorilor. Asta va genera, pentru corpul de cercetare din România, garanția că se poate imagina o carieră bazată pe meritocrație. Aici e locul în care meritocrația ar trebui să fie la ea acasă. În momentul de față, în România avem o infrastructură de cercetare rezonabilă. Nu putem spune că sîntem chiar aliniați, dar, în multe domenii, cercetători din alte țări pot veni să-și deruleze proiectele aici. Suferim însă foarte grav la numărul cercetătorilor, care scade de la an la an, spre deosebire de celelalte țări din vecinătate, cu care avem dreptul să ne comparăm și unde numărul cercetătorilor este în creștere. La noi, oamenii încă nu-și pot imagina un viitor în știință.

Presupun că avem o tradiție în anumite domenii. Trebuie să insistăm în aceste sectoare sau e cazul să mai dezvoltăm și altele?

Putem să și pivotăm, uitîndu-ne în direcția în care merge cercetarea la nivel mondial. De exemplu, avem rezultate remarcabile și o expertiză de nivel mondial în domeniul fizicii atomice. La fel, avem resurse de nivel internațional în domeniul aerospațial. Avem institute performante, INCAS sau Comoti, angrenate în proiecte ale Agenției Spațiale Europene. Pe racheta Arian 6 este și steagul României, pentru că acolo sînt contribuții științifice ale grupurilor de cercetare din România. Pe lîngă asta, România trebuie să investească în tehnologiile emergente, de exemplu, inteligența artificială. Nu avem un institut serios de inteligență artificială. Ca o paranteză, Universitatea Stanford din Statele Unite are pentru 2021 un buget de șapte miliarde de dolari doar pentru inteligență artificială, în vreme ce bugetul întreg al cercetării din România este de numai o jumătate de miliard. În noua strategie, cred că minimum 20% din sumă ar trebui dedicată acestor tehnologii, care pot crește gradul de competitivitate al României. Trebuie să observăm un lucru: chiar mulți politicieni se laudă că avem un Unicorn românesc sau un UiPath... Mai avem și Elrond, o companie din Sibiu care a creat o monedă virtuală și care a reușit accelerarea unui algoritm blockchain de o mie de ori, mai avem și cunoscutul Bitdefender, dar nici unul dintre aceste rezultate nu se datorează unei politici a statului român, ci talentului unor antreprenori care au transformat în valoare economică rezultate din cercetarea fundamentală. Dar vedeți bine că ele nu se dezvoltă neapărat în România. Și atunci, așa cum fac și alte state, trebuie să avem o strategie de a investi. Rezultate avem chiar și dacă statul nu ajută, dar ce ar fi dacă statul ar putea susține asemenea lucruri? Eu sînt convins că în domeniul tehnologiei informației au murit deja o mie de proiecte pentru că nu au avut nici un fel de susținere. Dacă am contribui cu o cofinanțare în a crește aceste proiecte pînă cînd devin vizibile, eu cred că factorul de multiplicare ar fi mult mai mare.

Ministerul pe care-l conduceți se numește și al digitalizării. La capitolul acesta ce faceți?

Aș spune că pînă acum, din punct de vedere al digitalizării, Guvernul a stat cu chirie pe unde a putut. Adică s-au făcut proiecte de informatizare a administrației, dar numai într-un mod reactiv, adică numai unde a fost nevoie, unde a crescut presiunea publică și cînd s-au format cozi de sute de oameni. Arată foarte insular. E momentul să ne mutăm într-o casă digitală cu totul nouă. Asta înseamnă un sistem integrat, articulat, de digitalizare a întregii administrații. De la începutul mandatului, am lucrat cu o echipă de experți și cu echipe din Ministerele Administrației și Internelor, Justiției, Muncii, Sănătății și Mediului, la un proiect de digitalizare a administrației publice, pe care l-am propus Comisiei Europene prin PNRR. De la bun început a fost unul dintre proiectele care nu au primit observații de fond, pentru că era articulat. Sîntem în ultima etapă și mesajul Comisiei este că va fi aprobat, închis și semnat în luna septembrie. Asta înseamnă, dacă ar fi să duc mai departe comparația cu noua casă digitală, un proiect de rezistență, un proiect general de arhitectură și o parte din proiectul de detalii de execuție. Va fi un cloud guvernamental în care toate instituțiile își vor găsi informațiile și aplicațiile. Mai mult decît atît, Guvernul va pune la dispoziție niște aplicații de uz general pentru primării sau altfel de autorități. Termenul de realizare este august 2026. Este fezabil, am agreat cu Comisia Europeană termene și etape de adoptare sau modificare a legislației necesare, și cred că e primul proiect serios de digitalizare a administrației publice din ultimii 30 de ani. El asigură interoperabilitatea între instituții și îi salvează pe oameni de trei lucruri pe care le tot reclamă: să nu se mai prezinte la o instituție, să nu se mai plimbe de la o instituție la alta, nici măcar virtual, și să scape de dosarul cu șină. Instituțiile vor fi obligate să-și transfere informațiile între ele, în ce format consideră, ca să nu mai pună cetățeanul pe drumuri. Dacă trebuie totuși să mergem la o instituție și am uitat o hîrtie acasă, acea instituție va ști despre cine e vorba, pe baza așa-numitei cetățenii digitale, și va găsi ea informația care ne lipsește.

Adică vom salva și pădurile, iar anecdota potrivit căreia „declarațiile electronice se depun la ghișeul de la etajul unu” va fi depășită.

Absolut, dar axul central al întregului sistem este cetățenia digitală. Cînd vom fi recunoscuți după această cetățenie, restul lucrurilor vor fi mult mai ușor posibile.

Știu că specialiștii în IT care fac programe de digitalizare pentru instituții de stat trebuie să se supună regulilor impuse de vechii funcționari ai acelor instituții. Funcționari care au obiceiul să complice lucrurile după cum au învățat ei, nefiind în stare să se adapteze la procedurile computerizate și mai simplificate.  

De asta vom scăpa chiar începînd din acest an, pentru că prima etapă din acest șantier, cum l-aș numi, este definirea arhitecturii. Iar acest lucru îl vom face cu furnizori care au mai făcut acest lucru pentru alte guverne și unde există un grad înalt de satisfacție din partea beneficiarilor. O să facem o licitație internațională, pentru a selecta cea mai bună companie care să facă arhitectura cloud-ului guvernamental și standardele de stocare, de format și de interoperabilitate a datelor. Asta înseamnă că, din acel moment, nici o aplicație nu va putea fi contractată dacă nu respectă acele standarde. Va trebui să fie în așa fel concepută încît utilizatorul să se poată descurca singur, fără să caute vreun manual sau să întrebe pe altcineva. Vor trebui testate inițial pe utilizatori obișnuiți.

Pare o viziune optimistă. Care e problema cea mai grea cu care v-ați confruntat de cînd sînteți ministru, care e frustrarea cea mai mare pe care o aveți?

Cred că e politică. Focusul actual nu e pe guvernare, ci pe alegerile interne din partide. Asta îngreunează mult procesul decizional. Nu mă așteptam ca guvernarea să funcționeze ca în mediul privat, unde lucrurile merg foarte repede, dar credeam că e totuși cu atenție pentru nevoile țării. N-am simțit asta. Am simțit că mai importante sînt nevoile de partid. Eu sper ca din criza declanșată de premier zilele astea să ieșim cu o guvernanță mult mai bună decît pînă acum.

Ce v-ați dori cel mai tare să reușiți în mandatul dvs.?

Două lucruri importante. Cercetătorii din România să aibă sentimentul că aici e locul în care să-și desfășoare activitatea și cetățenii să scape de dosarul cu șină și de mersul la autorități.

Nu există totuși și categorii de cercetători care trebuie să plece în țări mai dezvoltate pentru a-și împlini potențialul, talentul?

Mobilitatea e esențială pentru dezvoltarea și maturizarea unui cercetător. Mobilitatea înseamnă, de fapt, să lucrezi și în alte laboratoare. Dar undeva trebuie să simți că ești acasă, că e locul tău. Eu aș vrea ca acei cercetători români care vor să trăiască în România să simtă că aici e acasă pentru ei. În PNRR am propus un program care permite cercetătorilor români din diaspora să vină să lucreze în România pentru trei-patru ani și după asta să decidă dacă vor să rămînă sau să se întoarcă acolo unde și-au făcut cariera. Am propus și a fost aprobată finanțarea pentru o sută de cercetători români care să revină să lucreze în România pentru trei-patru ani de zile.

a consemnat Andrei MANOLESCU