În partea dreaptă, cu spatele la privitor, stă Atropos, zeița absolută a morții, ținînd în mînă foarfeca cu care taie firul vieții. În stînga, Klotho, cea care în mitologie țesea firul vieții, cuprinde în palme un prunc. În fundal, Lachesis privește printr-o lupă, măsurînd timpul. În prim-plan, un om captiv, cu mîinile legate la spate – „Atropos” sau „Las Parcas” este una dintre cele 14 picturi negre, pictate de Goya între 1819-1823, cînd artistul, obosit, sătul și deziluzionat de mișcările politice și sociale din Spania, s-a retras pentru cîțiva ani din societate, într-o casă cumpărată la marginea Madridului. „Quinta del Sordo” (Casa surdului) a fost, de altfel, nu doar un refugiu, ci însăși „pînza” pe care artistul a pictat toate cele 14 picturi, inițial murale – dintre care „Atropos” se desprinde ca un soi de concluzie a perioadei sale „negre”, o perspectivă sumbră asupra umanității: destinul nu-i aparține omului, liberul-arbitru e doar o himeră, sîntem, de fapt, cu toții legați, cu mîinile la spate, de către cele trei Moire.

Lăsînd însă deoparte teoriile filosofice și interpretările artistice, cei mai mulți oamenii au în sine conștiința liberului-arbitru. A autonomiei. Teoretic, trăind într-o societate construită în baza unor valori și norme democratice, acceptate și însușite în mod firesc de membrii săi, libertatea de a-ți decide destinul și de a-ți construi o viață în armonie cu acele valori îți aparține, este de la sine înțeleasă.

Ce se întîmplă însă cînd firescul se transformă în nefiresc? Cînd într-o astfel de societate, bine așezată, toate aceste norme și valori care îți garantează libertatea și siguranța autonomiei dispar brusc? Nu mai sînt valabile. Cum reacționezi cînd realitatea relativ stabilă în care trăiești se schimbă peste noapte? Cînd habitudinile se dezintegrează, cînd drepturile pe care le aveai în mod curent au fost suspendate? Cînd simți, deodată, sub platoul consecvenței, existența unor plăci tectonice care au început să se miște în oscilații din ce în ce mai mari, care par de neoprit?

În 1893, sociologul francez Émile Durkheim patenta termenul de „anomie”, una dintre teoriile de bază ale sociologiei, termen care descrie o societate din care dispar brusc toate regulile, normele și valorile după care indivizii s-au ghidat pînă în acel moment, înlocuite fiind de unele noi, impuse și incompatibile cu aspirațiile și nevoile revendicate ale indivizilor.

Anomia definește, pe scurt, starea unei societăți supuse unei crize, fie ea de natură politică, economică sau sanitară. Descrie efectele schimbărilor bruște și radicale asupra indivizilor din acea societate aflată în derivă – căci valorile comune de dinaintea crizei nu mai sînt valabile, dar nici altele noi nu s-au cristalizat îndeajuns de mult pentru a fi general acceptate și consimțite.

Durkheim a arătat că asemenea episoade, asociate perioadelor de criză, provoacă nu doar nemulțumiri și lipsă de încredere în liderii care, impunînd decizii într-un mod considerat a fi dictatorial, își pierd autoritatea, dar și depresie în masă, un sentiment de deconectare, atît față de societate, cît și față de sine, o stare de derută, de pierdere a sensului vieții.

Perioadele de anomie generează conflicte în masă și, prin contestarea autorității, provoacă instabilitate, cauzînd și puternice perturbări identitare, inducînd în cele din urmă o senzație de inutilitate – individul fiind covîrșit de ideea că mîinile îi sînt legate la spate, precum în pictura lui Goya, de Moire hîde și atotstăpînitoare.

Avem, într-adevăr, liber-arbitru sau această noțiune se dovedește a fi doar o himeră? – este întrebarea care bîntuie măruntaiele unei societăți anomice, întrebare care ne-a bîntuit ca o Gorgonă, întreaga planetă, de mai bine de un an, pandemia fiind un puternic catalizator pentru o stare globală de anomie.

Dacă la început, în primele luni, a domnit frica, o frică generalizată, instaurată și de fluxul uriaș de informații, terifiante, contradictorii, false, în timp aceasta s-a metamorfozat – generînd, pe de o parte, atît furie contra autorităților, invocîndu-se „minciunile” sau „exagerările” acestora, cît și furie contra celor care „se supun”. Pe de altă parte, acea frică inițială a insuflat o stare de responsabilitate civică excesivă, severă și categorică. Etichetele fiind puse, oamenii au început să se urască și, învrăjbindu-se, majoritatea s-a divizat în tabere pro și contra restricțiilor sanitare, fiecare avînd de partea sa adevărul absolut, fiecare fiind un convins apărător al liberului-arbitru.

Pe 20 martie, în mai multe țări din Europa au avut loc proteste simultane ale activiștilor antirestricții sanitare, cel mai mare și cel mai violent fiind în orașul Kassel din Germania, unde au participat mai mult de 20.000 de oameni. Protestatarii s-au bătut nu doar cu jandarmii, dar și cu grupuri de antiprotestatari, în timp ce scandau „Wir sind das Volk” – sloganul protestelor din 1989, care au dus la căderea comunismului din Germania de Est. O oarecare asemănare și cu protestul din București, cînd, în dimineața zilei de 29 martie, pe la ora 1, pe Bulevardul Magheru, protestatarii scandau sloganul mișcării Rezist, din 2017 – „Ieșiți din casă, dacă vă pasă”.

Bineînțeles, toate aceste nemulțumiri, toate angoasele, toate furiile unei omeniri care a obosit și care este, după mai bine de un an de restricții cauzate de pandemie, cu nervii întinși la maximum n-aveau cum să nu fie valorificate politic. Cînd pe fondul unei nemulțumiri generale apare un „lider” care promite „revenirea la normalitate”, chiar dacă respectivul nu are, de fapt, nici un plan concret, cu siguranță va găsi adepți. Tot pe acest val de revoltă s-a cățărat și curentul antivaccinist – vaccinurile ne omoară, ne bagă cipuri, ne schimbă ADN-ul. La protestul din Germania, pe pancarta unuia dintre protestatari scria, ca un soi de jalnic silogism „Cînd unul din zece mii moare de COVID și o țară întreagă este închisă și o ia în jos, n-ar trebui ca întregul proces de vaccinare să fie oprit imediat, dacă unul din zece mii moare din cauza vaccinului anti-COVID?”. La fel, în Elveția, în timpul unui marș la care au participat cîteva mii de oameni, s-au ținut mai multe discursuri ale antivacciniștilor pe același tipar – „Vaccinurile ne omoară”.

Totuși, la mitinguri nu au participat doar conspiraționiști și antivacciniști, ci și oameni care pur și simplu s-au săturat – într-un reportaj, pe site-ul BBC, făcut în timpul protestului din Londra, o doamnă a spus că, deși a avut COVID, deși știe că este o boală groaznică, „acest lockdown este mult prea mult”.

Într-adevăr, este mult prea mult. Revenind la protestele care au avut loc acum cîteva săptămîni în România, una dintre lozincile cu care nimeni nu poate să nu fie de acord a fost „Jos pandemia!”. Nimeni nu se bucură de restricții, cu toții am obosit și, dacă e să avem un punct comun în această tornadă de emoții, de schimbări și metamorfoze hîde ale realității noastre de dinainte de pandemie, este nevoia de revenire cît mai rapidă la acele norme și valori care ne protejează ideea de liber-arbitru. Măcar la nivel social.

Cum o facem?

Întrebat care este mecanismul pentru ca o societate să funcționeze în parametri normali, Émile Durkeim a răspuns: „O conștiință colectivă” – o sumă de norme, credințe și valori, un mod comun de înțelegere. Dar cum anume ajungi la acest numitor comun într-o societate anomică și dezbinată? Probabil, privind soluțiile care au funcționat.

În Suedia, una dintre țările care s-au împotrivit multă vreme restricțiilor sanitare, nu se poate institui starea de urgență, potrivit Constituției, și multă vreme aceste restricții (limitarea numărului de persoane la reuniunile publice sau purtarea de măști) au fost doar la nivel de recomandare. Cu toate astea, la finalul anului trecut, în decembrie, mai multe institute și școli au fost închise. Mai mult, pe fundalul creșterii numărului de infectări, la începutul anului 2021, pe 8 ianuarie, Parlamentul suedez a votat, de urgență, o lege epidemiologică temporară, prin care s-a acordat Guvernului autoritatea de a impune măsuri restrictive coercitive, amenzi și sancțiuni pentru nerespectarea restricțiilor, pînă atunci doar recomandate.

Recent, Stefan Lofven, premierul Suediei, a declarat că „Situația este foarte serioasă. Răspîndirea infecției este la un nivel înalt.” Drept care Guvernul suedez a luat decizia amînării relaxării restricţiilor sanitare pînă cel puţin la data de 3 mai.

„Israelul pare că a părăsit pentru totdeauna pandemia” – a declarat, pe 18 martie, Yuli Edelstein, ministrul Sănătății din Israel, una dintre țările care au avut cea mai rapidă și sistematică schemă de vaccinare anti-COVID: 50% din populație este deja vaccinată și cu a doua doză, iar numărul celor infectați e în scădere vertiginoasă, țara începînd să revină la normal – sălile de fitness, hotelurile și teatrele fiind redeschise.

În 1824, Goya a ales să iasă din izolare, părăsindu-și refugiul tenebrelor, „Casa surdului”, și, lăsînd în urmă toate angoasele pictate în cele 14 tablouri negre, a revenit în societate. Ce vom alege noi, după 14 luni de pandemie?

Foto: Goya - Atropos o Las Parcas (wikimedia commons)