În trecutul nu foarte îndepărtat, vacanța de vară reprezenta acel interval foarte lung de timp cînd puteai face tot ce voiai. Dimineața, cînd părinții plecau la serviciu, băieții din cartier se puteau întîlni pentru activitățile care impuneau discreție, cum erau plimbările la mare depărtare de casă sau experimentele periculoase.

Mitul urban al furtului de copii, niciodată confirmat, răpea anumite libertăți, cum ar fi să pleci fără să spui părinților unde și pentru cît timp. În schimb, trebuia știut cu cine te întovărășeai. Din acest motiv, o plimbare pe jos pînă la capătul troleibuzului, acolo unde orașul se sfîrșea și începea un cîmp nemărginit, era de neimaginat într-o altă circumstanță decît absența părinților pentru minimum nouă ore. Dimineața, pe acel cîmp spălat de razele soarelui, puteau fi prinși gușteri verzi, ieșiți să se încălzească. Puteau fi prinși numai atunci cînd încă nu se dezmorțiseră de-a binelea, căci, dacă întîrziai pe cîmp fie și numai o oră, nici măcar nu mai puteai să-i vezi, darmite să-i prinzi. Trebuia să te mulțumești doar cu foșnetul cozilor dispărînd pe sub pietre. Dacă prindeai un gușter, erai campion absolut. O coadă desprinsă de corp avea și ea o valoare de netăgăduit, iar unii băieți susțineau că există gușteri cărora le creșteau la loc și capetele, nu numai cozile. Dacă nu prindeai nici o reptilă, măcar un fluture sau un gîndac care să completeze insectarul-temă pentru vacanță putea să mai îndulcească eșecul vînătorii.

Băieții nu-și luau niciodată apă cu ei. Nici nu ar fi avut în ce să o pună, căci ei aveau nevoie de două mîini libere, iar de cărat o sticlă cu dop de plută nici nu putea fi vorba. Apă se găsea oriunde, și un robinet de serviciu, la care trebuia să te apleci ca să bei, îți astîmpăra setea, chiar dacă apa venea cel mai frecvent fierbinte și cu gust de fier. La întoarcere, băieții puneau monede de aluminiu de 5 bani pe șina de tramvai și apoi comparau: moneda cui are diametrul mai mare după trecerea acestuia. Operațiunea era dintre cele periculoase căci, la trecerea tramvaiului, trebuia să fii astfel poziționat încît să observi fenomenul aplatizării, fără însă a fi zărit de vreunul dintre pasageri care, apoi, seara, ar fi dat raportul că fiul lui cutare a fost zărit punînd fise pe șina de tramvai, riscînd viața pasagerilor și chiar putînd fi acuzat de uneltire împotriva ordinii de stat prin sabotarea sistemului național de transport. O astfel de delațiune s-ar fi lăsat neîndoielnic și deplin justificat cu o chelfăneală de care nimeni nu avea chef, precum și cu represalii de tipul „mîine nu ieși din casă”.

Chiar înainte de prînz, cînd sporea arșița, iar pe întinderea nesfîrșită de bitum a terenului de sport nu se ițea picior de om, venea momentul testelor de artilerie. Cu două șuruburi, o piuliță, cîteva chibrituri și o pungă din plastic se improviza un proiectil. Acesta era lansat în sus cu forță, dar și precizie, căci trebuia să se întoarcă aproximativ în același loc. La impactul cu solul, cele două șuruburi comprimau fosforul încărcat în piuliță și ansamblul detona. Pe cînd era în aer, copiii trebuiau să fugă la o distanță de siguranță, însă nu de puține ori vîntul schimba direcția de zbor și totul devenea foarte palpitant. Lansarea verticală era esențială, căci, nu o dată, bomba artizanală găurise capote de mași sau speriase oameni pașnici care se întorceau de la piață.

La prînz, băieții se întorceau pe la casele lor să mănînce, iar după-amiază ieșeau la sport. Același teren, care încă mai purta urmele negre ale bombardamentului, începea să se umple, încet, dar sigur, de sportivi. Terenul principal de handbal era folosit pentru fotbal. Meciurile erau încrîncenate și cu miză. Jucau minimum trei echipe, iar scopul era să te menții pe teren pînă noaptea, cînd începea să nu mai conteze dacă dai gol sau nu, pentru că, oricum, nu mai vedea nimeni mingea. În spatele terenului de handbal se juca baschet. Și aici se juca intens, uneori trei sau patru echipe își așteptau rîndul. Era esențial să ajungi pe teren devreme, ca să-ți faci echipă bună, altfel jucai un meci din cinci și mai mult pierdeai vremea. Cînd venea o sticlă de apă pe teren, bea toată lumea, iar cei care aveau ezitări primeau ștampila insuportabilă de „băiatul mamei”. Perimetral, de jur împrejurul celor două terenuri, se juca tenis cu piciorul, fotbal pentru copii, pe iarbă și praf, badminton pentru fete, leapșa și altele. Minimum 200 de copii și tineri animau terenul de sport pînă noaptea, stîrnind un nor de praf care avea darul să închidă bubele și să le facă invizibile pentru ochii părinților.

A doua zi copiii o luau de la capăt, în aceeași ordine, doar că plimbările lungi și experimentele periculoase difereau, căci altfel zilele ar fi semănat una cu cealaltă, iar rutina le-ar fi ruinat creativitatea. Dar despre provocările zilei următoare vom tăifăsui într-un alt articol, în care părinții de astăzi se vor regăsi și din care bunicii de astăzi vor afla cu ce se ocupau copiii lor atunci cînd îi lăsau să-și facă temele pentru vacanță, cuminți și sîrguincioși, în siguranța căminului.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Foto: flickr.com