Legenda Turnului Babel, acel turn plăsmuit de semeția omenească și care ar fi ajuns pînă la cer dacă nu ar fi încurcat Dumnezeu limbile, este arhicunoscută. Nu la fel de notorie este o istorie mai recentă, aceea a edificiului numit Centro Financiero Confinanzas, din Caracas, al cărui principal investitor, bancherul David Brillembourg, avea să moară pe neașteptate în 1993, înainte de a-l termina. Turnul său, înalt de 190 de metri și avînd 45 de etaje, ar fi trebuit să devină cireașa de pe tortul unui district de afaceri venezuelean. Decesul principalului finanțator și criza financiară din 1994 aveau să-i schimbe destinul căci statul, în a cărui gestiune fu preluat turnul, se dovedi incapabil de a face cu el ceva, orice. Avea probleme mult mai mari decît o structură uriașă din beton armat, neterminată, cu fațadele doar parțial executate, fără instalații și fără lifturi. Se confrunta, bunăoară, cu o criză a locuințelor de o amploare greu de evaluat, cu atît mai puțin de rezolvat. Așa încît guvernul decise să-l țină sub lacăt pînă ce va reuși să-l valorifice cumva, însă încercările în această direcție fură sortite eșecului, pe fondul crizei financiare.

Nu există lacăt de nespart, sună un proverb prezent în toate culturile unde au folosite vreodată lacăte. Turnul, așa neterminat cum era, oferea perspective imobiliare importante pentru numeroasele familii fără adăpost din Caracas. Încet-încet, el a început să fie locuit, începînd cu nivelurile inferioare, din rațiuni ușor de înțeles. Oamenii care s-au mutat acolo au zidit pereți și au completat fațade, potrivit propriilor nevoi. Spațiu era din belșug. Curînd, numărul rezidenților a depășit o mie, ceea ce a generat noi oportunități de afaceri, în zona serviciilor de această dată. Au apărut magazine, frizerii, măcelării și cîrciumi, iar un dentist fără diplomă făcea bani frumoși, în ciuda sărăciei locatarilor. Foarte rapid a apărut și o miliție locală, căci printre rezidenți se numărau și feluriți condamnați, iar riscul dezordinii era mare.

Ingeniozitatea coloniștilor creștea direct proporțional cu numărul acestora. În 2007 au depășit 2.500 și, în perioada de maxim, nu mai puțin de 5.000 de suflete însuflețeau orașul vertical, care nu mai era de mult doar o structură din beton armat. Avea acum apă pînă la etajul 22 și garaje în locurile special amenajate prin proiectul inițial. Ca să nu urce prea multe niveluri, locatarii de sus transformaseră rampele neterminate ale unor scări de evacuare în trasee pentru motociclete și scutere cu care se putea urca pînă la etajul 10. Merita însă efortul, pentru că inaccesibilitatea etajelor superioare oferea mult spațiu pentru tinerii care puteau locui acolo. În aerul rarefiat al înălțimilor funcționau cluburi clandestine de box și săli de forță.

În 2012, turnul David a devenit un exemplu de autoorganizare și autogestiune a oamenilor lipsiți de mijloace, siliți să ocupe spații abandonate, căci de locuit oricine are nevoie. Expoziția tematică, purtînd numele sugestiv Torre David, a devenit vedetă a Bienalei de arhitectură de la Veneția din 2012 și a obținut cea mai rîvnită distincție a acesteia, Leul de Aur. Fotografiile meticuloase și inspirate ale lui Iwan Baan zugrăveau o viață normală, cu activități cotidiene, în cadrul suprarealist al turnului. Schimbîndu-i destinația prin forțe proprii, locatarii demonstraseră că, acolo unde guvernul este neputincios, oamenii pot prelua inițiativa, cel puțin în aparență, căci realitatea din Turnul David avea și aspecte pe care vizitatorii extaziați ai bienalei nu le puteau observa. Ordinea și disciplina din turn erau menținute prin brutalitatea miliției ai cărei membri nu erau nimeni alții decît condamnați pentru tîlhării și jafuri. Cele peste 750 de familii dădeau socoteală nu statului venezuelean, ci unei organizații mici și nemiloase de bărbați capabili să preia controlul acolo unde statul este depășit. Numeroase accidentări ale oamenilor care cădeau de la înălțime, de pe scările lipsite de balustrade ori de pe terasele fără parapete făceau frecvent titlurile presei locale. Cea mai expusă categorie de vîrstă erau, desigur, copiii.

Abia în 2014 guvernul și-a făcut curaj și le-a oferit rezidenților locuințe la 53 km de Caracas, relocîndu-i cu anasîna pe mulți dintre ei. La timp, totuși, căci în august 2018 Venezuela fu lovită de cel mai puternic cutremur din ultima sută de ani, iar turnul suferi avarii serioase, ultimele cinci niveluri prăbușindu-se parțial. Din fericire, fără victime, căci nu mai era nimeni acolo. Povestea adevărată a Turnului David vorbește despre confuzie și hazard, despre nevoi de bază și guverne incapabile să le satisfacă pentru mulți dintre cetățeni, despre lipsă de etică în raport cu oamenii săraci și lipsiți de apărare. Ea arată cum fondurile sînt folosite în mod vanitos pentru a construi ce nu trebuie, atunci cînd ar exista o destinație mult mai potrivită pentru ele. Este o poveste despre supraviețuire, atunci cînd supraviețuirea devine miza cea mai importantă a oamenilor. Turnul David nu este Turnul Babel, ci turnul construit pe ruinele acestuia, pentru a-l desăvîrși.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Foto: wikimedia commons