De regulă, rafinamentul așezărilor omenești este adesea asociat, aproape involuntar, cu orașul. Cuvîntul urbanitate desemnează atît urbanismul, caracterul de a fi urban, cît și politețe și bună-cuviință. Și, într-adevăr, atunci cînd ne gîndim la rafinamentul minunatelor orașe pe care le vizităm, ne vin în minte dantelăriile venețiene dăltuite în piatră ori hipnoticele pavimente ale Lisabonei. Evocăm ascensiunea spre infinit a stilului gotic, în dialog cu umanismul renascentist. Porțile Paradisului de la Florența, arcele triumfale, statuile, piețele și scuarurile vorbesc despre civilizație, despre puterea spiritului uman. Străbătînd marile orașe ale lumii, ai sentimentul unei înălțări contagioase, devii părtaș la o aventură de milenii care s-a decantat în forme de o frumusețe aproape divină. Mulți români, care au șansa de a vizita orașele clasificate cu trei stele în ghidul Michelin, încearcă un soi de jenă încărcată de umilință gîndindu-se că Bucureștiul nu este Roma nici pe departe, așa cum Călărași nu e Veneția și nici Caracal nu este Sevilla. Străinii ajunși pe la noi știu din pornire că Bucureștiul este un oraș de gradul 3. „Adică cum?”, am întrebat eu curios. „Gradul 1 e Roma, gradul 2 e Parisul”, mi-a explicat afabil un investitor. E drept că, dacă judeci după cîte sculpturi de Michelangelo sînt la noi, orașele românești nu obțin scoruri fruntașe. Poate că nici la administrare nu stau toate foarte bine. Există însă anumite zone ale Bucureștiului care îi fascinează pe vizitatori, iar acestea sînt tocmai acele părți ale țesutului urban vechi ce conservă structura rurală a orașului: curți mari, aerisite, cu livezi, cu case ce privesc strada din spatele unor prispe generoase. Străduțele cartierului se unesc în fața bisericii. Atmosfera acestora trebuie să fi fost patriarhală, înaintea apariției automobilului.

Aceste case mărturisesc originea rurală a gîndirii responsabile de apariția lor. Vorbesc despre valori decantate de-a lungul mileniilor și transmise generațiilor prin grija obștii sătești. Preocuparea pentru frumos și armonie, vizibilă la poarta frumos împodobită, la stîlpii încrustați ai prispelor, la sobe, dar și la raporturile între părțile casei, aparține unui spațiu și unui timp cînd satul autonom își producea singur civilizația, iar fiecare generație o rafina. Este vorba de o civilizație românească, cea rurală, care putea rivaliza, la începutul secolului al XX-lea, cu oricare altă civilizație rurală, din punct de vedere al achizițiilor materiale și spirituale reflectate în arhitectură, port, obiecte, folclor ș.a.m.d. Dacă am compara traiul unui muncitor în fabrică din Anglia industrializată cu viața îndestulată a unui moșnean din Chiojdu, de exemplu, care își petrecea viața într-o relație firească cu holdele și pădurile generoase pe care le luase în primire de la părinți și avea să le transmită mai departe, ca moștenire, copiilor, ne-am da seama că existența celui de-al doilea reflectă mult mai bine aspirația către liniște, către sănătatea oferită de natura păstrată nealterată de intervenția distructivă a omului, pe care o avem cu toții, mai ales după lungile perioade de recluziune în locuințe.

Din această perspectivă, ghirlandele aurite ale palatului Pitti nu vor putea rivaliza niciodată cu snopii de grîu pe care îi reproduc, iar aranjamentele florale din pietre policrome nu vor atrage niciodată fluturii, așa cum o face o fîneață. Lingura de lemn cu care mînca țăranul român era frumos împodobită, la fel ca ulciorul din care bea apă la coasă. Ele erau parte a creației, căreia i se dăduse doar o formă potrivită scopului. Frumusețea naturii era oglindită firesc de cea a locuințelor, tot astfel cum peisajul dezolant al fabricii din perioada revoluției industriale era oglindit de locuința insalubră a proletariatului urban.

Astfel, simplitatea și rafinamentul locuinței rurale, relația naturală a acesteia cu mediul din care provenea, bucată cu bucată, au dat naștere parohiilor care, împreună, au format orașul București, iar modelul a fost, ulterior, preluat la începutul secolului al XX-lea. Existența unui oraș cu logică de sat, cu străzi mărginite nu de fronturi compacte, ci de curți aerisite, cu case izolate sau, cel mult, cuplate, fascinează, căci generozitatea conceperii sale nu poate fi regăsită decît în mediul rural, acolo unde orizontul casei este dat de unirea dintre pămînt și cer. Rafinamentul stilului neoromânesc se așază pe tradițiile arhitecturii rurale și ecleziale și rămîne, prin bogăția spațiilor de legătură între exteriorul locuinței și interiorul acesteia, prin decorație și armonie, unul dintre cele mai căutate de amatorii contemporani de frumos construit.

De aceea, în oglindirea onirică dintre București și satele care i-au fost model, atunci cînd este demolată fără milă o casă a vechii urbe, într-un sat românesc dispare o casă bătrînească, pentru a fi înlocuită cu expresia falnică a noii bunăstări reflectate de tablă, plastic, inox și sticlă bombată reflectorizantă, în timp ce vechea prispă, cioplită în rugăciune cu Soarele și Luna, devine lemn de foc.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.