Piscu este un sat de lîngă București pe care nu-l vizitezi nici cînd pleci la munte, nici cînd te întorci de acolo. La dus ești grăbit și speriat să nu te prindă aglomerația pe DN1, ți-ai făcut o planificare strictă și trebuie să prinzi măcar puțin din ziua care se va sfîrși curînd. La întoarcere te bucuri că ai scăpat puțin de aglomerație, dar te îngrijorează intrarea în București, filtrul de poliție de la Fîntîna Miorița, gîtuirea traficului la Arcul de Triumf. După cinci-șase ore de schimbat viteza, pornit-oprit și mers în coloană, nu-ți mai arde să vizitezi sate, deși ai auzit, cu siguranță, măcar tangențial, despre Piscu. Ți-o fi trecut pe la ureche faptul că acolo este un sat de olari, unde o familie de artiști a înființat o școală și un muzeu, că este un sat cultural, ori că studenți la Arhitectură merg acolo cu profesorii lor și că arhitecți proiectează pro-bono în Piscu. Numai că astfel de știri pălesc în raport cu cele privitoare la ultimele evoluții politice, economice, militare și sanitare, iar ochii ni se fixează pe scoruri, rate și numere mari. Or familia de artiști și asociația lor au înființat doar o școală și un singur muzeu în Piscu. Prea puțin ca să „treacă sticla” în mod repetat și la ore de maximă audiență.

Însă, dacă îți faci cumva timp și te desprinzi într-o sîmbătă dimineața din vîltoarea cotidiană pentru a merge la Piscu, acolo vei descoperi un aer de cleștar, cu miros de fîn. Vei putea admira șerpuirea lină a Ialomiței printre maluri nisipoase și alunișuri. Apa va fi albastră și curată, contrastînd cu galbenul vegetației, întocmai ca într-un tablou pictat doar pentru tine de cineva care ți-a dăruit tot sufletul său. Vei putea descoperi drumuri ascunse care coboară la luciul imaculat al apei și te vei putea bucura acolo de soarele care te încălzește și de vîntul care îți aduce miros de pădure și cîmp.

La stradă vei putea observa case vechi, construite cu modestia de secole sublimată într-o armonie greu de egalat, precum și case noi, desprinse parcă din povești, semn că Piscu este un sat pe unde au trecut niște arhitecți buni. Dar surpriza cea mai mare te așteaptă pe strada Cîmpului, acolo unde o clădire impunătoare, dar reținută, te face să te oprești. La intrare, o troiță frumos încrustată te așază, dintru început, într-o axiologie care generează, dar și descifrează simbolul. Ai pătruns, poate chiar fără să știi, în Muzeul-Atelier Școala de la Piscu, acolo unde logica vieții se relevă treptat, pas cu pas.

Ești întîmpinat de Adriana Scripcariu, istoric de artă, care, împreună cu soțul ei, sculptorul Virgil Scripcariu, au fondat Școala de la Piscu. De 11 ani, Școala Primară Agatonia îi învață pe copii nu doar manualul, ci și viața și frumusețea ei, în armonie cu locul, cu natura și cu istoria. Plină de generozitate pentru vizitatori, Adriana evocă sosirea la Piscu, recuperarea tradiției aproape pierdute a olăritului, crearea colecțiilor muzeului. Pornit ca proiect de atelier la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București, la grupa profesorilor Ștefan Ghenciulescu, Cosmin Pavel și Mihnea Simiraș, muzeul imaginat de studenți și dascăli și-a continuat drumul spre ființare prin grija și eforturile nerăsplătite financiar ale profesorului Cosmin Pavel, precum și ale unei echipe de voluntari care și-a dedicat timp, pricepere și dragoste pentru a reconfigura materia locului într-un spațiu al culturii, care condensează trecutul și îl proiectează către viitor.

Înconjurat de o prispă amplă pe toate cele patru laturi, centrul muzeului este un amfiteatru unde istoria prinde viață, iar ceramica veche vorbește oricui are puterea să o înțeleagă. În centrul acestuia, un copac secular, descoperit sub ape, sprijină acoperișul, înălțîndu-se, în chip simbolic, spre cerul albastru ce se întrezărește prin luminator. Pe jos, țigle vechi, recuperate din Transilvania, poartă amprenta unor mîțe jucăușe de acum 100 de ani.

În muzeu poți să discuți, poți să olărești împreună cu artiști, poți să atingi și să descoperi. La ieșire, te simți mai curat, mai bun și te gîndești că, dacă la Piscu s-a putut așa ceva, cele mai bune lucruri sînt posibile, ca pe vremea lui Gaspar, Baltazar și Melchior, cei trei regi care au urmat Steaua de la Răsărit. Magii încărcați de daruri au dat numele asociației fără de care nimic nu s-ar fi făcut, din ce s-a făcut la Piscu, pe malul Ialomiței, lîngă București, dar și în inimile noastre.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Foto: L. Niculae