Atunci cînd, pe 28 martie 2021, intrară în vigoare restricțiile de circulație a persoanelor în vederea combaterii pandemiei, orașului îi deveni clar, cu o luciditate dureroasă, că, după ce pierduse joaca nevinovată a copiilor, meciurile de fotbal și baschet organizate de tinerii din cartier pe terenurile de sport, zîmbetele topite într-o îmbrățișare ale îndrăgostiților, săruturile furate grăbitei clipe în vreo stație de autobuz sau în parc, plimbările sub teii înmiresmați, bucuria întîlnirii prietenilor dragi veniți de departe, petrecerile și sărbătorile care adunau și țineau familiile aproape, comunicarea directă dintre profesor și elev, spectacolele de teatru, comuniunea cathartică cu actantul, concertele tămăduitoare și evenimentele stradale care adunau pe loc o mulțime curioasă în jurul unui mim sau păpușar, muzica de pe stradă și procesiunile, restaurantele și cafenelele, dar și soarele și vîntul, aromele și parfumurile grădinilor, excursiile și taberele care te scoteau din cotidian doar pentru a-ți arăta, la întoarcere, cît de frumos este orașul tău și care te făceau să tînjești după acasă, acel cuvînt fundamental care nu are sens decît în relație cu lumea, renunțînd de nevoie la fețele locuitorilor, la rîsete, la joacă, la alergată, la educația pe care copilul o alege pentru că îl simte aproape pe maestrul său, la experimentele din laboratoarele de fizică și chimie, la truda de o viață a trupelor de teatru și orchestrelor, ai căror membri s-au împuținat într-un an de restricții mai mult decît în ultimii zece, la nevoia de împodobire și îmbrățișările nepoților de către bunici, la bucuria unei cafele băute tihnit într-o piață învăluită de muzică, la naturalețea relației directe și apropiate dintre medic și pacient, la ritualurile religioase importante, la activități economice care, dincolo de produsele și serviciile oferite, întrețineau familii și le dădeau speranța de mai bine, la chiriașii rămași fără muncă, siliți să părăsească urbea, la sportul făcut seara, pe răcoare, după serviciu, care lungea viața multora dintre cei, nu puțini, a căror zi de lucru însumează măcar zece ore, păstrînd doar îmbulzeala din magazine în timpul programului scurtat al acestora, traficul înnebunit de frica unei posibile contagiuni sau întîrzieri după ora admisă, viața virtuală și iubirea fără sărut, școala în pătrățele doar pentru elevii cu suficiente mijloace pentru a se transforma într-unul, munca fără colegi și distracția solitară, privarea copiilor condamnați la sedentarism de interacțiuni și entuziasm, dar încercînd, eroic, să salveze ce se mai putea salva din ceea ce îi făcuse pe locuitori să fie mîndri de el, să-l iubească și să-l dorească, găsind nu numai leac bolii, ci și servicii și activități care să le înlocuiască, măcar provizoriu și pe termen scurt pe acelea la care fusese silit să renunțe, acum ucisese, aidoma lui Marinetti, și clarul de lună, acea legătură cosmică ce îi apropia pe oameni de astre, cîntată de Verlaine, Debussy și Fauré, pentru cine știe cîtă vreme...

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Foto: L. Niculae