„Ambițiile tind să rămînă netulburate de realități!” este motto-ul începutului de capitol al cărții citite de o tînără în metrou. Nu știu ce carte e și nu întreb. Cuvintele lui Frank Herbert îmi aduc aminte de oameni pe care i-am întîlnit astă-vară...

Am ținut drumul în jos la stînga în loc să continuăm în dreapta la bifurcația nesemnalizată. Am ajuns într-un sătuc cretan care ieșea din mare, cu o faleză scurtă între patru restaurante și două cafenele. Ne-am hotărît să luăm o cafea grecească, iar lîngă masa noastră două fete stăteau aplecate într-un mod curios peste cărțile voluminoase pe care le citeau. Păreau imune la peisajul sublim din fața noastră, iar muzica odioasă de la bar – era hip-hop grecesc! – nu părea să le deranjeze. Purtau haine ușoare de in și se sprijineau cu picioarele goale pe marginea de piatră care delimita spațiul alocat celor patru măsuțe de o plajă îngustă cu pietriș gălbui. Fișau paginile cu creioane tocite, cînd nevasta-mea îmi hrănește curiozitatea: „Tipa de lîngă noi citește în greacă, iar cealaltă în portugheză!”. Aveau și dicționare (germană-greacă și germană-portugheză) în care subliniau cuvinte și scriau de zor.

Educația omului începe din prima zi de viață. Sîntem educați și ne educăm singuri. Privind în oglinda retrovizoare, îmi amintesc că am avut o profesoară de limba română în liceu care, în ciuda aplecării mele către lectură și materiile socio-umane, m-a ținut un an de zile numai în nota 5, pînă a venit tata la școală ca să oprească nedreptatea. Mi s-a spus în repetate rînduri că nu pricep precum ceilalți, primeam adesea corecții prin comparație cu colegi obligatoriu mai buni. Nu mi-a cultivat nici un profesor încrederea în mine, tot la fel cum, astăzi, oameni din jurul meu îmi povestesc cu convingere cum copii lor „nu sînt în stare de nimic”, „sînt niște momîi”, „nu au ambiție”, „nu pun mîna să citească o carte” și, astfel, își ratează șansa unui viitor însemnat. În schimb, am primit limitări și restricții: ce să nu facem, ce să nu zicem, pe unde să umblăm și cu cine să ne întovărășim. Oameni aproape de vîrsta a doua din cercul meu apropiat intră în terapie psihologică, recunoscîndu-și limitările fricilor cultivate în tinerețe de părinți și de sistemul educațional românesc. Este obligatoriu să nu greșești și să ai întotdeauna măsură! Adică nu poți să plîngi în hohote și nici să rîzi cu poftă. De-asta nu știm să gestionam eșecul, iar succesul propriu este greu de recunoscut.

Cineva îmi povestește că o profesoară i-a spus, în clasa a VI-a, că va fi întotdeauna un elev de nota 6 sau 7. Și așa a fost! Mîncam într-o dimineață cu un cuplu de amici care au un copil – se întîmpla cu mult înainte de pandemie. Copilul mînca cu poftă, iar maică-sa îl fixa întruna, repetîndu-i: „Mănîncă încet, că ai să te îneci!”, „Mănîncă încet, că ai să te îneci!”. Pînă s-a înecat.

Văd că apar elevi de liceu care vorbesc la emisiuni TV despre educația din România. Educația este pe buzele oricărui politician ca un proiect obligatoriu de țară, fiind necesară reforma programei școlare. Cărțile pe care le citim sînt prea vechi: Ion e istorie sătească, Moromeții e un film alb-negru, iar Pădurea spînzuraților e un roman SF fără credibilitate. Trebuie să venim în actualitate, deși nu e clar ce înseamnă asta. Nici mie nu mi-e clar, adică nu propun soluții izbăvitoare, dar mi se pare că atenția reformei educaționale trebuie îndreptată înspre cultivarea curajului tinerilor noștri, a unei culturi a reușitei prin înțelegerea rolului educativ al eșecului și acordarea încrederii că tinerii noștri vor deveni oameni integri care vor cunoaște succesul.

Revenind la fetele studioase cu care ne învecinăm la cafenea și observînd obiectivul pe care și-l setează cu ambiție de animal de pradă înfometat, acela de a învăța greaca și respectiv portugheza în concediu, recunosc că eram contrariat de faptul că nu se opresc din a progresa. Un prieten austriac îmi reproșează că nu învăț limba germană în condițiile în care el, la vîrsta de 40 de ani, învață singur latina, urmează studiile facultății de filosofie din Viena și muncește opt ore pe zi. Ce ambiții înalte, cîtă îngîmfare să crezi că poți învăța greaca sau că merită efortul de a citi și înțelege (în vacanța din pandemie!) o carte voluminoasă în portugheză și, mai ales, că ai timp la mijlocul vieții pentru limbi străvechi și incursiuni în fundamentele metafizicii, pretinzînd și altora să zboare către piscurile tale înalte…

Dar am observat diferențele dintre cultura noastră educațională și cea a vesticilor. Convingerea că ei sînt în stare de orice. Determinarea cu care își susțin punctul de vedere, fermitatea cu care își apară drepturile și ușurința cu care își setează țeluri pe care cei mai mulți dintre noi (românii) le privim neputincioși. Noi urmăm studii superioare pentru a avea acces la „un loc de muncă bun”, iar locul de muncă devine un scop final al educației celor mai mulți dintre noi. În Vest, însă, educația este un efort continuu, este o chestiune de mîndrie personală.

Dacă educația trebuie reformată și sîntem fini cunoscători ai lipsurilor educației din țara noastră, propun să începem cu ergometria fenomenului educațional, să aducem mijloacele mai aproape de scop (jurnalistul american Sydney J. Harris spunea că „scopul educației este să transforme oglinzile în ferestre”). Educația este pînă la urmă o chestiune de ambiție și curaj, de voință și stimă de sine. Dacă nu pornim orice schimbare în educație de la casa părintească în care aceste atribute ale caracterului copilului sînt definite, sistemul educațional poate să se reformeze întruna.

Foto: flickr.com