Să citeşti oraşul nu este lucru uşor. De unde să-l priveşti ca să-l cuprinzi cu ochii? De foarte departe, el se înfăţişează ca o siluetă de case, turnuri, cupole, bidimensional, întocmai ca o pictură. De foarte departe, nu-l poţi cunoaşte, nu-i poţi vorbi. Nu-l auzi.

De deasupra, dintr-un montgolfier, poţi observa străzile, bulevardele, pieţele, traficul aglomerat, palatele şi clădirile guvernamentale, catedralele, cartierele, cimitirele, chiar şi micile case. Vezi forma oraşului, iar ea poate fi o pasăre, ca Brasilia, sau un pătrat, ca La Plata, sau chiar stea, cu un cerc de case, iar în mijloc, un fulg de nea, ca Palmanova. Îi înţelegi sensul, sau ţi-l imaginezi. Vezi cartierele bogate şi sărace, după verdeaţă, vezi parcurile şi şantierele înecate în praf. Și chiar ai putea spune că îţi place oraşul, te-ai muta acolo, căci clima e blîndă, aerul curat, casele frumoase, parcurile verzi şi traficul bun, dar ar fi întru totul pripit, căci, coborînd din balon şi străbătînd străzile, ai putea observa faţade coşcovite, uşi bătute în cuie, iarbă pe pragul caselor, storuri trase şi geamuri sparte, cîini urlînd.

Doar parcurgînd străzile, poţi vedea gropile din asfalt, gunoiul de pretutindeni, putregaiul sau, dimpotrivă, căutarea frumosului în dăltuirea pietrelor, în umerii unor felinare, într-o arcadă sau coloană. Poţi auzi rîsete sau scrîşnete de dinţi. Poţi vedea îndrăgostiţi ţinîndu-se de mînă sau oameni trişti alergînd disperaţi. Noaptea, cînd oraşul se linişteşte, îi poţi respira liniştea şi parfumul teilor şi, în zgomotul propriilor paşi, poţi zări, ca într-o pictură de Edward Hopper,  o vitrină luminată şi, la o tejghea, un cuplu. Străbătînd oraşul cu răbdare, îi poţi descoperi reversul ascuns în spatele firmelor luminoase, al restaurantelor scăldate în lumină, rîsete şi clinchet de pahare, şi atunci vei şti dacă e un oraş trist sau vesel, înspăimîntat sau încrezător, nevrotic sau seren.

Arhitectul olandez John Nicholas Habraken spune că lectura oraşului se aseamănă cu observarea unei partide de șah, într-o pauză a meciului. Dacă nu ştii jocul, poţi face o descriere minuţioasă a ceea ce vezi – cai, ture, pioni, pătrate albe şi negre, dimensiuni, diametre, stilistică –, fără a înţelege nimic din ceea ce se întîmplă, de fapt. Cunoscînd regulile, îţi dai seama dacă albul este în avantaj, sau negrul, însă nu poţi şti cine este la mutare, nu înţelegi dinamica. La fel ca într-o partidă de şah, oraşul întîmpină zorii la întretăierea unor vectori opuşi, unor forţe care îl modelează şi îi definesc caracterul. A cunoaşte cu adevărat un oraş înseamnă să-i prevezi viitorul, înţelegîndu-i prezentul. Și nu e de ajuns.

Obrajii orașului sînt brăzdaţi de timp. Un surîs ascunde o cicatrice, iar privirea evocă o iubire pierdută. Sub un palat se află un cartier întreg, distrus fără cruţare, piatră cu piatră, frescă cu frescă, grădină cu grădină, amintire cu amintire. Într-o veselă piaţă unde poţi să-ți comanzi o caricatură pentru un pol, ardeau rugurile sau scîrţîiau spînzurătorile. Pe o scară se mai vede încă o gaură în perete ce mărturiseşte un asasinat. Pe o groapă de gunoi se află acum un parc. Pe un vechi cimitir, o sală de bal. Într-o biserică, un muzeu. Oraşul este viu, renaşte după incendii şi inundaţii, cutremure şi invazii. Surîsul usucă lacrimile, iar sîngele proaspăt clocoteşte. Bătrînii îşi retrăiesc tinereţea, privindu-l. Dacă-i întrebi, îţi vor spune că, în urmă cu cincizeci de ani, strada se numea altfel şi era renumită pentru balurile date de familia ce locuia casa cu logii şi majolică la parter, pînă cînd fiica cea mare a bancherului a fugit cu un soldat din trupele de ocupaţie. Procesiunile religioase o curăţau periodic de patimi şi o fac şi acum, chiar dacă mult mai rar. Ce nu s-a schimbat este pavajul din bazalt şi granit alb, ca o tablă de şah infinită, şi fetele frumoase cărora băieţii le aruncă noaptea trandafiri în balcoane.

Ascultîndu-i pe bătrîni, vei simţi poate o afinitate pentru acel oraş şi vei recunoaşte cu surprindere clădiri pe care nu le-ai văzut niciodată, ascunse într-un vis uitat al copilăriei. Bosajele parterurilor îți sînt familiare, iar piatra cubică este exact cum ţi-o aminteşti. Știi sigur că ai deschis cîndva uşa din lemn cioplit pe lîngă care treci, te întorci cîţiva paşi şi îi încerci clanţa veche, ondulată, ruginită. În parc, o bunică îți zîmbeşte de parcă te-ar ști de copil. Deşi îl vezi pentru prima oară, îl recunoşti: este oraşul tău.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.