Interviuri din izolare

Publicat în Dilema Veche nr. 847 din 2 - 8 iulie 2020
Interviuri din izolare jpeg

Starea de urgență ne-a obligat pe mulți dintre noi să stăm în casă. Izolați de lumea cu care eram obișnuiți, de prieteni, uneori și de familie. A fost o experiență nouă pentru unii. Chiar traumatizantă pentru alții. Ne-am plîns de singurătate, de depresie, de plictiseală. Sînt, însă, oameni pentru care izolarea este un mod de viață. Au fost izolați înainte de starea de urgență, vor fi și după. Cum e pentru ei izolarea? Le-a schimbat pandemia viața? (L. N.)

Ciobanul și coronavirusul

Ursici este un sat din județul Hunedoara. Unul dintre cele peste 1.000 neelectrificate din România. Ajungi acolo pe un drum forestier, urcat pieptiș vreme de mai bine de două ore. Drumul pornește de la marginea comunei Boșorod, de care aparține Ursici. Pînă acum cîțiva ani, cînd în sat mai erau cîțiva copii de școală, ei făceau zilnic drumul dus-întors prin pădure. Acum, copiii au terminat școala. Unii au rămas să crească animale, alături de părinți, în sat, alții s-au căsătorit în localitățile învecinate. În sate cu lumină. Ba unii chiar au plecat să muncească în străinătate.

Școala veche, din lemn, e închisă încă din 2009. Înainte să se închidă, prin nu știu ce proiect i s-au pus geamuri termopan. Școala e, teoretic, singura instituție din sat. Are două încăperi. Una – sala de clasă cu două bănci și o mică bibliotecă, cu cărți vechi, îngălbenite și prăfuite, iar cealaltă – așa-zisul Cămin Cultural, unde, pe vremuri, jucau călușarii, după cum își amintesc unii dintre localnici. Sala adăpostește o dată la patru ani o cabină de vot, prin care se perindă cei 70 de localnici.

Am ajuns la Ursici în 2009, ianuarie. Era o iarnă blîndă, fără zăpadă în zonă, în acea perioadă. Dar îmi amintesc că tot drumul, prin pădure, a nins liniștit. Sus, prima casă pe dreapta, era casa unde vorbisem cu primarul din Boșorod că aș putea să rămîn peste noapte. O familie de ciobani, ca majoritatea celor 14 din sat. Seara, aprindeau lămpile cu gaz. Și umpleau paharele cu țuică. Ce să faci după o zi pe dealuri, cu oile? Cred că la un moment dat pierduseră numărul paharelor date peste cap. Erau mai veseli și mult mai vorbăreți. A fost momentul în care, împreună cu nora gazdei, m-am retras în camera unde urma să înnoptăm.

Oamenii aveau un generator. Uneori, îi dădeau drumul seara, ca să se uite o oră la televizor. Îmi amintesc, însă, că tînăra fată nu îi cunoștea pe cei care apăreau la televizor – fie el președinte, prim-ministru sau cîntăreț. Ea ajunsese la stîna din Ursici tot de la o stînă, de undeva de lîngă Timișoara, unde o zărise băiatul gazdei, ajuns acolo cu ceva oi de vînzare. S-au îndrăgit repede. Așa că, după  cîteva zile, cînd a terminat el treaba cu oile, erau deja hotărîți să se ia. Iar băiatul lui Adam din Ursici a plecat cu oile la Timișoara și s-a întors cu nevastă.

După lăsarea întunericului, am ieșit în pragul casei. Cît vedeam cu ochii, nici o lumină. Doar stelele, care erau aici la ele acasă. Cea mai apropiată gospodărie e la vreo doi kilometri. Urci, cobori, o iei la stînga printr-un lăstăriș sau treci pe lîngă o rîpă care se cască la marginea drumului, fără să te întîlnești cu nimeni. De jur împrejur coaste de deal, acoperite cu pășuni. Cînd te apropii de curtea celui mai apropiat vecin, încep să latre cîinii. Dar oamenii locului știu cum să le vorbească și nu se tem.

Uneori, ajung în sat motocicliști pasionați de off road. Nu de puține ori le-au dus cadouri  oamenilor din sat. Iar în 2010 au venit cîțiva tineri de la Free Miorița, o organizație de la București, și au montat panouri solare pe casele ursicenilor. Ca să se bucure de lumină.

dsc03303 jpg jpeg

La prima mea vizită la Ursici am fost și la familia Bărbuț. Barbu Bărbuț. Aflasem că oamenii își puseseră gresie și faianță în baie și că erau singurii care aveau veceul în casă, ca la oraș. Sau așa cum e și jos, în Boșorod, în unele case. Trebuia neapărat să văd cum s-au făcut toatea astea în vîrf de munte. Nu e nici un secret. E vorba de foarte multă muncă. Oamenii și-au cărat materialele de construcții cu ce au putut – cu căruța sau cu mașini de teren, au vîndut animale, și lapte, și brînză. Și nu e deloc simplu acolo, singur, în vîrf de munte, doar cu animalele. Ale tale sau ale pădurii.

Mi-am amintit de Barbu Bărbuț, acest om al Ursiciului, cînd mulți dintre noi ne-am autoizolat acasă, odată cu pandemia de coronavirus. Pentru mulți a fost o experiență nouă. Pentru unii, chiar traumatizantă. Dar el trăiește de o viață izolat. Așa că l-am sunat. Are telefon mobil și un aparat de radio, mic, pe care-l poartă în buzunar, cînd merge cu oile. Cu oile, pe pășune, era și cînd l-am sunat. A fost nevoie de cîteva apeluri ca să reușim să ne auzim bine. Și pentru că nu e vizitat prea des acolo sus, și-a adus aminte de întîlnirea noastră din 2009.

Ar fi absurd că vă întreb dacă sînteți în izolare, nu?

Păi, noi sîntem izolați de cînd ne știm. Dar acum noi nu putem să stăm în case, cum spun la radio și la televizor. Trebuie să stăm și afară, că avem animale. Ce facem? Le lăsăm să piară? Ferească Dumnezeu, aici nu e focar de boală și alte chestii din alea. Și e mult de muncă, zi lumină, și noaptea. Iar acum e greu, că a dat seceta peste noi. Avem pășune aici, dar e zona muntoasă și e greu la noi, acum a fost secetă cumplită, și anul trecut, la fel.

Cîte familii mai sînt în sat?

Două, trei… șase… mai sînt vreo 13 familii. Mulți sînt bătrîni și or să se ducă încolo, la viața veșnică. Cred că trei sau patru familii o să rămînem aici.

Care e cel mai apropiat vecin?

Am avut unul peste deal, dar a murit. Mai am la doi kilometri și ceva. Pe Adam. El e cel mai apropiat de noi. Dar pînă la Adam, mers mai militărește, așa, fac o jumătate de oră.

Cum ați aflat de coronavirus?

De la radio. Acum avem și televizor. Dar eu sînt mai mult plecat cu animalele, nu am timp de televizor. Dar am un aparat mic de radio la buzunar, îl iau cu mine cînd plec cu oile și îi mai dau drumul la știri cînd nu uit.

Ce părere aveți de criza asta?

Doamnă, nu știu, unii zic că o să se termine, dar nu știu. Bine ar fi să se termine. Dar poate o să se termine cînd se termină omenirea? Că în fiecare zi sînt mai mulți morți. Noi ne mai rugăm și la Dumnezeu aici, că singuri nu putem face nimic. Avem biserica jos, în satul din vale, dar de cînd cu izolarea nu ne mai ducem. S-a gătat și cu biserica. Înainte, mergeam la o lună-două, că aici, la noi în sat, nu am avut niciodată biserică.

De Paște cum a fost la Ursici?

Ne-a adus cineva paști aici, în sat. În alți ani, venea preotul de jos și ni le aducea. Acum nu a mai venit. Dar e un om care a donat la biserică pîinea și vinul, ce a trebuit acolo, și a venit el, că are mașină de teren, și ne-am dus toți în centrul satului și ne-am luat paștile. Bine, cine a fost mai bătrîn și nu a putut să vină, i le-a dus acasă, cu mașina.

Cîte animale mai aveți?

150 de oi,  două vaci, un cal și un măgar.

De cînd a început pandemia ați mai mers la piață, să vindeți brînză?

Nu mai! Că trebuie doar cu declarație. Dar acum nu mai putem sta prin piețe, că  avem mult de muncă. Mai vindem animale, avem ceva subvenții la teren și asta îi! Sînt eu, nevasta și doi băieți. Unul a fost plecat cu TIR-ul în Comunitate. Dar s-a întors acum, că nu mai avea de muncă. A tras acasă, sus, în izolare.

Vă e frică de coronavirus?

Mi-e frică, într-un fel, că la noi, chiar dacă nu mori, e rău și dacă se întîmplă ceva și trebuie să te interneze. Praful se alege de gospodărie! Nu are cine să aibă grijă de animale, nu ai vecini care să te ajute.

Dacă e nevoie de un medic, cum procedați? Vine Salvarea pînă acolo?

Salvarea nu are acces aici. Drumul e greu, cu șanțuri, cu gropi. A venit un doctor o singură dată cu mașină de la Salvamont, că făcuse un om infarct. Dar pînă au venit, a murit omul. Iar mie mi-a căzut un lemn pe umăr acum vreo doi ani și m-a dus băiatul cu jeep-ul la spital, la Hunedoara. Nu știți? Cînd a născut soția, am dus-o, într-o iarnă, cu sania la spital, pînă jos, în vale. Noroc că era zăpadă!

Vă simțiți singuri acolo?

Păi, da, că sîntem izolați, nu mai sînt oameni. Înainte erau oameni să te ajute. Dar ne descurcăm. Cu foarte multă muncă. Zi lumină. Noroc că iarna asta nu a fost grea. O mai nins, o mai fost vînturi, dar nu a fost așa rea. Iarna trecută au fost viscole de s-au închis drumurile.

Ce e cel mai greu în singurătate?

Greu e că n-ai cu cine să te ajuți la munci, la un necaz. Și izolați așa, tot timpul, eu m-am obișnuit, dar băieții sînt tineri. Ei or să plece… pe vremuri erau vreo cinci familii în vecinătate. Dar au plecat. V-am spus: acum mergi juma’ de oră pînă la prima casă! Deja fata s-a măritat în alt sat, are doi copii. Cu izolarea asta, nici nepoții nu au mai venit pe la noi!

Liliana Nicolae este jurnalistă la Europa FM.

Foto: Liliana Nicolae

1037 23 foto I  Cosman jpg
Valul a venit, apoi a trecut – tsunami în Maldive –
Oamenii au învățat să trăiască prezentul, fără să-și pună problema zilei de mîine.
image png
Analiza plagiatului de la vîrful Harvard
„Nu au fost constatate abateri de la standardele etice în activitatea de cercetare academică ale Harvard”
p 23 jpg
Despre prostie – sau cum am devenit inteligent
E o alegere inconștientă a ceea ce vrem să fim, dar care poate deveni conștientă datorită cunoașterii.
p 22 Barcelona WC jpg
Universul Barcelonei
Numai un prost l-ar distruge. Dar istoria este plină de alde d-ăștia.
image png
Pirgu vs. Montaigne
„Mă-nnebunesc după tot ce ţine de memorialistică: jurnale, memorii, corespondenţă, note de drum etc.”.
p 23 Andrei Scrima jpg
O întîlnire mirabilă – interviu cu filozoful și psihanalistul Virgil CIOMOȘ –
Domnul Profesor nu mi-a recomandat studii și cărți de logică și de filosofie, ci Patericul egiptean, mai întîi, și Spovedania unui pelerin rus, mai apoi.
image png
Hasdeu și regulamentul
Tot în 2023 s-au împlinit 333 de ani de la susținerea (la Universitatea din Leipzig) a primei teze de doctorat din lume dedicată jurnalismului.
image png
Casa Regală a României și palatele prefecturilor
O altă statuie a lui Ferdinand din Rezina (amplasată în 1938, sculptor Alexandru Plămădeală) a fost aruncată în Nistru de către barbarii bolșevici în 1940.
p 23 Cefalonia WC jpg
Aventuri estivale cefalonite
Încă nu am un răspuns clar. Cîți bani îmi mai trebuie pentru a termina odată Elada?
p 23 WC jpg
Librarii din vechiul București
Cum a ajuns, însă, un librar să aibă un parc botezat după numele lui, este o altă poveste, pe care, deși stau de aproape douăzeci de ani în acest cartier, am aflat-o mai tîrziu.
image png
Poze, nu vorbe!
Nu mai insist asupra faptului că, în absența cuvintelor, gîndirea conceptuală și gîndirea discursivă nu sînt posibile.
p 23 WC jpg
La Peleș – proprietari triști și administratori buni
Altfel, castelul Peleș rămîne o capodoperă a bunului gust.
p 21 Josephus Szabo, Diploma de magister philosophiae,1768 jpg
O descoperire majoră pentru istoria învățămîntului universitar din România
Era prima instituție de învățămînt superior universitar de pe teritoriul actual al țării.
p 23 Ministerul Finantelor WC jpg
Cît de mare este datoria noastră publică sau despre suveica numită România
Există deci un PIB care lucrează în favoarea bugetului nostru de stat și unul care lucrează în favoarea altora.
image png
Inspecția, acolo unde sînt îngrijiți oameni
Un timp prea scurt alocat controlului duce la concluzii superficiale.
p 21 jpg
Credință. Încredere. Clandestinitate – imagini din Dosarele Securității
Este bine să le gîndim procesual, ca instrumente care se schimbă în timpul facerii.
p 23 jpg
p 23 Metroul din Atena WC jpg
Atena, așa cum am descoperit-o eu
„Cîtă vreme avem ce povesti, nu ieșim la pensie”.
index jpeg webp
Am înnebunit de fericire – despre tristețea abisală și apeirokalia cea de toate zilele –
Mă întreb în final, cumva retoric, cine sînt mai periculoși pentru lumea în care locuim: mîrlanii sau cei care înnebunesc de fericire și tristețe, respectiv maniaco-depresivii?
p 23 jpg
Sindromul nou-născutului maculat
Dar de ce să procedăm așa cînd putem lăsa totul la îndemîna șmecherilor pe care îi invocam?
p 23 WC jpg
Paris, după douăzeci de ani și patru luni
Dar cum mereu am fost în trecere prin Paris, nostalgiile nu au fost deloc puternice și au lăsat loc curiozității de a redescoperi minunatul univers parizian.
p 19 WC jpg
Oameni capabili să devină medici
Observația privind „dezumanizarea” medicinei, îndrăzneață în urmă cu o jumătate de secol, este astăzi banală.
p 23 2 WC jpg
O fată sub dărîmături. Un bărbat neputincios
Două zile mai tîrziu, ceva ajutor a început să apară în centrele marilor oraşe. Dar pentru nenumăraţi oameni, este prea puţin şi prea tîrziu.
982 23 Huqqa de origine persana 1770 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.