Cobori de pe stîncă spre vest, iar vîntul adus de ocean e tăios ca un cuțit. Mai firavă, o fată e smulsă și purtată cîțiva metri la deal. Puținii oameni se strîng unul în celălalt și se apucă de mîini. Copiii la mijloc. O pălărie își ia zborul și, preț de cîteva clipe, plutește chiar lîngă un pescăruș care dă vîrtos din aripi pentru a rămîne pe loc. Are timp să o privească cu un ochi curios, nu a mai văzut așa o pasăre verde, rotundă, cu coada galbenă. Un turbion prăbușește pălăria în apele îngemănate ale Atlanticului și ale rîului Tejo. Ceva mai jos, drumul cotește pe partea cealaltă a stîncii și ești ceva mai ferit, oamenii se desfac și zîmbetul le revine pe chipuri. Acum te poți bucura de lumina caldă a apusului. Străbați vechi și ruinate șantiere navale, fabrici de prelucrare a peștilor feluriți și homarilor aduși din ocean, unde muncitorii dîrji, evocați de scriitorul portughez Romeu Correira, munceau fără pauză nouă ore pe zi pentru a-și întreține familiile. Scripeți și angrenaje ruginite vorbesc despre manufacturi și un comerț care s‑au modernizat și s-au mutat în altă parte, spre locuri mai dinamice, mai profitabile. Urmînd calea spre est, zărești în apele învolburate o stîncă diferită, rotundă, ca un bob de fasole uriaș, căreia localnicii i-au dat un nume: Tramoceiro.

Și, mai la est, găsești o mică plajă cu stînci. Este Praia das lavanderias, plaja spălătoriilor. Aici veneau femeile cu coșuri mari și grele și întindeau albiturile pe stîncile modelate de valuri ca fantastice animale, pe care doar marinarii plecați spre necunoscut, pe vremea Infantelui Henrique, o Navegador, le văzuseră. Supraviețuitorii povesteau, cu teamă și privind pieziș spre lumina tremurătoare a lumînărilor, despre transparente creaturi abisale și calmari uriași capabili să scufunde un galion. Acum, plaja este pustie, cu excepția unei siluete care lasă în urmă o umbră lungă și subțire. Singur printre pietre, un colonel bătrîn studiază atent nisipul. Are în mînă un baston, iar în capul acestuia este o spatulă cu care culege cu dexteritate cîte o piatră sau o scoică, o studiază atent și apoi o lasă să cadă. Nu poartă ochelari, iar profilul său acvilin lasă să se întrezărească un crîmpei din hotărîrea cu care, tînăr fiind, s-a împotrivit dictaturii, pe 25 aprilie 1974, punînd capăt războiului de peste mări. Reușește să adune crîmpeiele de viață mineralizată fără să se aplece, păstrîndu-și ținuta exemplară, neatinsă de ani. Curios să vezi ce culege, cobori pe plajă și te ghidezi după urmele pașilor. Un val mai mare urcă printre stînci, iar spuma îți atinge timid tălpile, apoi dispare printre scoici, ducînd în volburi orice urmă. Acum, colonelul pare o statuie discretă, delicată și senină, de parcă valul i‑ar fi luat nu doar urmele, ci și regretele. Umbra lui se tot lungește.

Soarele coboară și acum scaldă într‑un nimb auriu statuia gigantică a lui Cristo Rei, ce domină Almada, binecuvîntînd întreaga Lisabona. Cărarea urmează țărmul. Pe o parte sînt case abandonate, cu fațadele din ceramică glazurată. Multe sînt aproape prăbușite. La parterul uneia, cu bolți din zidărie încă în picioare, odihnește un automobil ruginit. Pătrunzi în ganguri și în case fără ferestre sau acoperișuri, pictate cu graffiti melancolice. Pășești pe dale din piatră care păstrează urmele viețuitoarelor marine de acum milioane de ani sau pe betoane în care s-au imprimat urmele unor tălpi care nu mai există de mult. Pe partea cealaltă a drumului sînt digurile, vechi și părăsite, cu inelele de fier unde ancorau vase ruginind lent și descompunîndu-se în cele din care au fost făcute în topitoriile de demult. Pescarii înfruntă vîntul, cu șubele încheiate pînă sub ochi, iar pescăruși atenți scrutează sclipirile de sub apă. Imuni la frig, doi îndrăgostiți se sărută pe un dig care este numai al lor, la fel ca toată Portugalia și întregul Univers.

După cotitură, drumul se animă brusc și ajunge în portul nou, palpitînd de viață, de ambarcațiuni moderne, vapoare și catamarane iuți. Un bric istoric este ancorat lîngă farul roșu istoric, iar doi măgăruși galbeni evocă timpurile cînd, întremat după o masă, puteai colinda colinele călare pe spinarea sfioaselor animale de povară. Oameni vin și pleacă, vorbesc la telefoane, mănîncă și rîd. Sîntem în vechiul port Cacilhas, unde se încărcau și se descărcau mărfuri, iar tinerii se întreceau în trînte, trasul de funie sau concursuri de înot. De aici iei feribotul spre Lisabona și, în timp ce vaporul își huruie motoarele, nu ai cum să nu privești în urmă la Almada, cu stîncile ei și strada Ginjal, calea urmelor, nostalgiei și amintirilor care, prin grija oamenilor de cultură portughezi, creatori ai Atlasului peisajelor literare ale Portugaliei continentale, vor fi transmise și celor de după noi, îmbogățite de fiecare generație.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion ­Mincu“ din București.