Să fie oare trecutul o țară străină, cum afirmă David Lowenthal în celebrul său studiu? Pentru mine, trecutul este un labirint în care nu mă aventurez cu ușurință, dar, pe de altă pare, nici nu dramatizez inutil reîntîlnirea cu el. În perioada 2001-2003 am urmat un masterat (sau Diplôme d’études approfondies – DEA, cum îi zic francezii) în cadrul Institutului European al Universității din Geneva, beneficiind de o foarte modestă bursă. Dar fără ea nu aș fi avut cum să ajung la Geneva, căci în vara anului 2001 perspectiva aderării noastre la Uniunea Europeană era destul de vagă, iar elvețienii foarte precauți. Pentru a intra în țara cantoanelor aveam nevoie de viză. Care nu se acorda foarte ușor, trebuia să demonstrezi că ai un motiv solid. Cum-necum, pentru a rezuma istoria, am studiat și am trăit doi ani la Geneva, iar în 2003 am revenit în România. De atunci nu am mai pus piciorul în minunatul oraș de pe malul lacului Leman. Românii care au obținut o diplomă universitară occidentală, odată întorși în România, vor fi mereu bîntuiți de spectrul Occidentului și al eșecului rămînerii definitive acolo. De ce ne-am întors, dar oare puteam rămîne acolo? Asta și pentru că, în general, societatea valahă nu a dat doi bani pe ei și pe expertiza lor. Acesta este micul jurnal de impresii, stări, nevroze și bucurii al reîntoarcerii mele la Geneva. După douăzeci de ani.

 27 august. Avionul era înțesat cu români (ceea ce nu mai avea să se întîmple la întoarcere) care se foiau, încercînd să găsească locuri lîngă soți/soții sau prieteni/prietene, căci check-in-ul companiei îi distribuise pe toți alandala. Vecinul din stînga dosea rușinos cartea pe care o citea, dar, viclean, am reperat-o, era vorba de Cum să ne gîndim mai mult la sex de Alain de Botton (eu, în naivitatea mea, credeam că bărbații ar trebui să facă exact contrariul, să se gîndească mai puțin!). În față, o doamnă pe la 50 de ani se delecta citind de pe o tabletă scumpă o carte motivațională, de genul celor care te îndeamnă să te gîndești în primul rînd la tine. Ca și cum s-ar mai gîndi cineva la altceva decît la sine! Elvețienii nu ne-au controlat la vamă formularul lor LPF. Am reușit să descopăr și automatul care oferă bilete gratuite pasagerilor, dar chiar și autobuzul care ne-a dus în centrul orașului. 

 28 august. După ce am urcat nenumăratele trepte ale labirintului care ducea în vîrful Catedralei Saint Pierre, după ce am sorbit panorama orașului și a lacului, încercînd să o păstrăm cît mai mult în memorie, am coborît spre Parcul Bastions și Peretele Părinților Reformei, unul din locurile memoriale speciale ale protestanților genevezi. Pe acolo a avut loc un celebru incident care a decis într-un fel soarta cetății. Asediată de trupele de mercenari ale ducelui catolic de Savoia, în noaptea de 11 spre 12 decembrie 1602, trei sute de mercenari de elită au încercat să escaladeze zidurile protestanților. Noaptea era rece, zona este una depresionară, între munți, luna se ascundea printre nori, condițiile erau propice pentru a înlătura o dată pentru totdeauna acel refugiu protestant. Dar întîmplarea a făcut ca două santinele geneveze, care moțăiau toropite lîngă un foc, să dea alarma, Geneva fiind salvată. Savoiarzii, prinși în cetate și luați prizonieri, au fost ciopîrțiți fără milă. Înainte de a coborî în parc, am încercat să regăsesc sediul Institutului European, însă am avut o surpriză neplăcută – imobilul găzduiește acum niște servicii tehnice ale Cantonului Geneva. Nici dimensiunea europeană se pare că nu-i mai interesează pe universitarii elvețieni, de vreme ce au redenumit prestigioasa instituție (unde a predat și Barroso, înființată de Denis de Rougemont) cu insipida formulă de Global Studies Institute (care cuprinde și dimensiunea africană sau a Orientului Mijlociu, mă și mir că au mai păstrat două specializări europene).  

Cantina McDonald’s din cartierul Plainpalais, unde mi-am petrecut sute, dacă nu mii de ore, (aveam nevoie de bani pentru a trăi), este complet modernizată, greu de recunoscut. Am pășit și în interior, dar nu am mai recunoscut vechiul local, acum eficientizat la maximum. Nici la casă nu mai este nevoie de mulți angajați. (Îmi aduc aminte de colegul senegalez Amadou, care nu înțelegea deloc de ce nu voiam să preiau comenzile, „mais Darie, c’est plus facile, ne soyez pas con, viens faire la caisse“. Refuzam pentru că nu înțelegeam mereu accentul elvețienilor și nici nu doream să mă complic cu gestiunea banilor. Era mult mai ușor să întorci bucățile de carne congelată de pe o parte pe alta.) Pentru a ajunge la căminul unde am locuit doi ani de zile și a cărui mobilă de bucătărie am frecat-o o jumătate de an, pentru a avea parte de o chirie mai modestă, am resimțit din nou bucuria de a vizita tîrgul cu vechituri din cartierul Plainpalais (Le marché aux puces, tîrgul cu purici, care la origine probabil că însoțeau vechiturile). Am recunoscut același miros dulceag de acum două decenii, un amestec de cărți vechi și bețișoare parfumate orientale. Despre acest tîrg tradițional scrisesem un mic articol pe care revista Dilema l-a publicat în decembrie 2001. În pagina a doua, dedicată cititorilor dilematici. Oare l-am scris de mînă? Nu mai țin minte. La ora 13 erau mult mai puțini tarabagii decît în perioada studenției mele geneveze, poate și pentru că vechiturile s-au împuținat, fiind exploatate/vîndute atît de mult timp? Cît să arunce și helveții bogați? Nu știu. Cît pe ce să cumpăr o lanternă care purta însemnele Armatei elvețiene, comerciantul mi-a lăsat-o la cinci franci. Însă mi-am dat seama că nu se mai fabrică baterii pătrate, care să o facă funcțională. Cu părere de rău, am abandonat-o și m-am rezumat la a-mi cumpăra două cărți (cea a celebrului reporter francez Albert Londres Pêcheurs de perles și cea a academicianului Andreï Makine L’archipel d’une autre vie). Deh, plimbatul cu avionul low-cost are și dezavantajele sale, trebuie să fii foarte atent la greutatea bagajului. Din numărul de week-end al ziarului La Tribune de Genève am aflat că platoul, dotat cu mai multe mese și bănci, este preferat de tinerii din zonă, care-și petrec serile sorbind diverse băuturi alcoolizate. Pentru a reduce atractivitatea zonei pentru petrecăreți, muncipalitatea s-a gîndit să le taie curentul. Adică să reducă iluminatul public în zonă. Fără efect, căci tinerii, cu posibilități materiale modeste (altfel s-ar duce la terasele de pe Rive Gauche unde o tratație, orice tratație, depășește lejer o sută de franci), folosesc telefoanele sau vin cu felinare cu baterii. În plus, și becurile circului sînt suficiente. Iar cînd bei nici nu ai nevoie de prea multă lumină, dimpotrivă, aș zice.

În fața fostului imobil care găzduia căminul de pe stradă Hugo-de-Senger la numărul 2 am fost mirat să regăsesc abandonat cu scaun directorial de culoare crem, ce părea că mă așteaptă. Abandonat, delabrat, oricine putea să și-l însușească. Glumind (dar știm că în fiecare glumă se află un substrat de adevăr), un amic m-a întrebat de ce nu îl iau acasă. Acum două decenii și elvețienii aruncau produse de o mult mai bună calitate. Care de regulă ajungeau rapid în România și în Bulgaria. Imobilul este în continuare un cămin studențesc. M-am strecurat în hol, profitînd de ieșirea unor tinere, dar nu am avut curajul să urc la etajul doi. Ăștia ar fi chemat poliția. Am intrat și în impresionanta Bibliotecă Universitară Uni Mail, unde mi-am petrecut alte sute de ore citind și scriind. Anunțurile, destul de modeste – două erau dedicată vorbitorilor nativi de franceză, una din formele lor soft de discriminare. Pentru a ajunge în Carouge, din Plainpalais, am decis să luăm tramvaiul, ne dureau picioarele, iar soarele nu era deloc atît de timid precum o arăta prognoza meteo. Am traversat rîul Arve și în cinci minute am ajuns în minunata comună construită de administrația sardă, cedată Republicii Geneva în 1814 și 1815. Arhitectura din Carouge este tipic italiană, casele au un singur etaj, iar la parter se află prăvălii (multe dedicate înghețatei, firește). În acea după-amiază de sîmbătă, centrul era plin de oameni, mulți turiști care sorbeau o bere la terase sau se bucurau de delicioasele și scumpele înghețate.

 29 august. Duminica o rezervaserăm drumeției montane pe Muntele La Salève. Mă informasem în prealabil și am luat autobuzul cu numărul 8 de la Gara Cornavin, care trebuia să ne ducă pînă la vama Veyrier. Pe vremuri, acolo chiar era vamă între Franța și Elveția, acum treci fără să îți dai seama. Cît de ciudat, observasem muchia Salèvei de sute de ori, dar niciodată nu m-am gîndit să o explorez. Am trecut prin dreptul comunei Conches, unde locuia doamna Schaer, a cărei grădină am îngrijit-o cu devotament (spun eu) un an de zile, avînd șansa de a cunoaște de aproape stilul de viață al elvețienilor. Doamna Schaer ajunsese să mă simpatizeze atît de mult încît mă punea la masă cu nepoții ei, ceea ce nu mă făcea să mă simt foarte confortabil. Passons. În Veyrier ne-am dat jos mai devreme decît trebuia și am colindat străduțele în căutarea stației de teleferic. Să băgăm pe Waze? Hai mai bine să apelăm la vechea metodă, să-i întrebam pe localnici. Un cuplu de pensionari, care păreau de-ai locului, foarte amabili, ne-au dat toate explicațiile posibile. Ei știau că telefericul ar intra în reparații capitale timp de doi ani de zile. „Dar de ce nu urcați pe jos“, ne-a îndemnat vioi venerabilul domn, „doar sînteți tineri?“ Muntele La Salève nu este ușor de escaladat chiar dacă pare pipernicit, și acest lucru nu se poate face decît dacă intri în Franța și traversezi o autostradă și o cale ferată. Ceea ce te izbește cînd intri în Franța este că toate prețurile sînt mai mici. De altfel, de aceea și mulți francezi muncesc la Geneva și trăiesc în Franța. Panorama orașului și a lacului Leman este magnifică.

 30 august.  Cursa către București decolînd la ora 20,45, aveam destul timp pentru a petrece încă o zi minunată în Geneva. Și cum îmi propusesem să fac în aceste trei zile tot ceea ce nu făcusem timp de doi ani, ocupați cu studii și munci, după ce am luat o cafea, un hotdog și o bere, la o terasă pe malul lacului (pentru numai 20 de franci), ne-am îmbarcat într-una din nenumăratele mici croaziere, organizate de către CGN (adică la Compagnie Générale de Navigation). Pe malul drept al lacului, ghidajul indică locul unde trupele helvete ar fi debarcat pentru prima oară în anul 1814, atunci cînd Geneva a decis să se alăture Confederației Helvete, după ce a fost eliberată de jugul napoleonian. Puzzle-ul politico-religios al Elveției este foarte complicat și greu de înțeles pentru un român crescut în cultul istoriografiei alb-negru național-comuniste (român = ortodox = românofon = alb). Sînt sigur că foarte mulți conaționali nu pot înțelege de ce francofonii din Elveția sau Belgia nu fac parte pur și simplu din Franța și, mai mult, de ce francezii nu vor să-i unească cu/în Franța. De ce nu apar pe zidurile din Franța sloganuri precum „Wallonie/Romandie, terres françaises“? În această ultimă zi am profitat la maximum și de gratuitatea de a călători pe ambarcațiunile care aparțin transportului în comun genevez (TPG), numite și Les Mouettes (mouette = pescăruș în franceză). După a treia călătorie de la un țărm la altul al lacului Leman mi-am zis că la Geneva m-aș întoarce doar dacă mi s-ar propune poziția de șofer/căpitan de Mouette. Ce poate fi mai plăcut decît să te plimbi opt ore de colo-colo, cu bărcuța galbenă, legănat de apele verzi ale lacului, evitînd cu grație lebedele și rațele obraznice? Ăsta nici nu e serviciu, ci terapie. Geneva este atît de enervant de frumoasă încît este recomandabil să nu zăbovești prea mult timp. (Decît dacă ai mulți bani – de dimineață am aflat că cineva a cumpărat un penthouse în București plătind opt milioane de euro! Cu banii ăștia îți cumperi o casă pînă și la Geneva.) Ajungi să te obișnuiești cu universul uman bine pus la punctAm resimțit nu numai nostalgie, dar și o mică bucurie – limba franceză, pe care am vorbit-o încontinuu doi ani de zile și pe care nu prea am mai avut ocazia să o (mai) exersez în ultimele două decenii a părut a-și reveni miraculos. Nu numai că am înțeles aproape totul, dar am și vorbit-o, evident, în limitele necesare unui simplu turist. Ça fait du bien, n’est-ce pas? 

Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Liber în Europa (Editura Vremea, 2021).

Foto: wikimedia commons