Iubesc piețele, iubesc cu patimă – bine, și ploile, dar acum nu este vorba despre ele, ci despre altele, mai serioase, mai dragi, mai nu-știu-cum-să-vă-zic că ar fi ele –, ei, da, iubesc piețele.

Și asta mi se trage de la Piața centrală din micul meu tîrg sudic de obîrșie. Ea a fost începutul tuturor lucrurilor.

Întîi, pentru că ajungeam invariabil, în hoarde dezlănțuite, în goana năpraznică pe care o aduceau jocurile bezmetice din copilărie, și printre tarabe – de unde șterpeleam necontrolat și compulsiv castraveți murați de pe capacele butoaielor, deși adevărata provocare era să fi furat chiar din butoi, dar șterpeleam și mere sau alte fructe, coapte sau necoapte, pe care le mîncam nesătui și nepotoliți, dobîndite fiind ele prin mijloace de nepovestit acasă. Apoi, pentru că piața se afla la o aruncătură de băț de fața blocului. Dar mai ales pentru că Piața era un loc în care totul – dincolo de mușterii, cenușii sau nu, că nu băgam de seamă, și de mărfuri, triste și fade cum vor fi fost ele în anii socialiști, dar nici asta nu se arăta ochilor noștri de copii-mînji, înspumați de joacă –, chiar totul ne atrăgea dincolo de puterea de înțelegere.

Pe noi, copiii care se jucau în fața blocului – loc sigur și îngăduit, sub oblăduirea părinților aflați după perdea sau ieșiți jumate pe ferestre pentru o supraveghere mai vigilentă –, Piața (vecină, e-adevărat, dar neîngăduită și nesigură) ne chema irezistibil, la o aventură cum nu se găsea alta mai bravă. Piața (chiar) era un alt tărîm, era din poveste, pentru că existau, doar am văzut cu ochii mei, următoarele ingrediente: vrajă dinspre butoaie, secrete în galantare, altfel goale, la derută, mai mult ca sigur, mistere în spatele prăvăliilor (pentru că acolo se găseau din cînd în cînd, pe lîngă brînză, și alte chestii care interesau vital părinții), frică-să-nu-te-prindă-cînd-furi-mai-ales-castraveți-murați, probe aferente de curaj, diverse ascunzișuri, intrînduri și ganguri, după cum existau și pericole, de la cai mascați – care apăreau la înmormîntări – la cîini colțați – veniți de nicăieri sau din fundul pămîntului –, de la bătrîne spurcate la gură la cucoane simandicoase prinse pentru vecie în taifas în mijlocul drumului, de la corvezi (saluturi necesare și dialoguri întîmplătoare cu oameni cunoscuți, tîrgul era mic) la lipsa de bani, că voiai să-ți cumperi și tu ceva, că deh.

Tot acolo, la piață, am văzut și altele, cumplite, cum a fost atunci, într-o vară, cînd mă trimisese mama în gang ca să iau borș, am văzut o femeie cu boala-copiilor, pentru ca ajunsă acasă, fără aer de la așa o grozăvie, să mi se țină un curs pe lung, cu denumiri științifice, simptome și intervenția de urgență. N-am uitat niciodată.

Dar tot acolo, în piața centrală a tîrgului meu de cîmpie, am învățat și ce înseamnă tihna unei lumi. Era o regulă nescrisă a viețuirii împreună, ca oamenii să vină la piață nu neapărat să cumpere ceva, nu prea erau multe de cumpărat, ci mai ales ca să se întîlnească, să vorbească despre nimic sau despre toate, să-și povestească diverse de peste zi sau de peste an, să se povestească, ca apoi să aibă de unde se întoarce. Era un fel de a-și ostoi greutatea vieții. Poate că viața era mai ușor de dus dacă o păcăleai cu tihna unui taifas. În Piață. O rămășiță de agora, vezi bine. Paradoxal, într-o lume fără produse vandabile, sau fără produse deloc, Piața din copilăria mea socialistă mima un spațiu de normalitate, printr-o momentană locuire împreună a unei lumi care nu avea – în anii ’70, apoi în anii ’80 – nici după ce bea apă.

Nu mi-am dat seama atunci, dar lumea asta stătea să apună. Știu astăzi că acolo, în piață, oamenii își construiau tihna, prin întîlnirea care prilejuia vorbitul despre nimic și despre tot. Prin bunăvoința și mai ales prin îngăduința acelei întîlniri. Viața, cu toate relele și lipsurile ei, se simțea în Piață mai puțin mașteră, pentru că oamenii găseau cu cale să o mai încetinească, să o mai păcălească prin vorbitul și statul împreună. Era ca și cînd îi dădeau pentru o vreme un bobîrnac, un fel de tiflă.

Și mi-e drag că Piața de care scriu aici mi-l păstrează în ritmul ei pe bunicul dinspre mamă. Negustor din tată-n fiu, dintr-o stirpe care cîndva prețăluia tabietul, bunicul ajunsese să trăiască vremuri tulburi, odată rămas fără prăvălie; rămăsese de atunci poate fără sens, dar nu și fără direcție. Pentru că bunicul Rupen mergea la piață în fiecare dimineață și în fiecare după-amiază. Cu sfințenie. După un orar fix, cam ca acela al lui Kant, după care localnicii și-ar fi potrivit orologiile mai nevoiașe. În fiecare zi. Dar nu pentru tîrguieli se ducea bunicul meu la piață, nu, ci din cu totul alte motive. Era o treabă cu dichis. La Piață, bunicul se întîlnea cu lumea lui de odinioară. Toți negustori. Turci, evrei, armeni, greci. Opreau vremea în loc. Poate că bunicul meu o punea la cale, cine știe, atunci învîrtea boabe de mătănii între degete.

Bucuria mea era că-l știam acolo, oricînd aș fi avut nevoie. Firește că nu prea aveam. Decît dacă era vorba despre cîțiva gologani pentru gogoși cu gaură sau pentru covrigi. Sau pentru film sau pentru cornete cu semințe. Sau pentru vreo revistă Pif (ajungeau rar și erau puține, nu prea apucam). Sau pentru vreo carte (nu se întîmpla prea des, trebuia să fii pe fază). Sau pentru vreo acadea de la colțu’ pieții. Sau pentru vreun măr-pe-băț. Sau pentru vreun cocoloș.

Papa Rupen era mereu acolo. Tare bunică-tu ăsta, mi se spunea. Îhî, răspundeam între două guri de cocoloș roz. Păi, da, Piața era Buricul Pămîntului. Toată suflarea era în piață.

Acolo era începutul tuturor lucrurilor.

Dar tot acolo a fost și sfîrșitul. Sfîrșitul unui timp, acela care ne salva și prin întîlnire, întîmplătoare sau nu, și prin taifasul în picioare. Prin răgazul pe care îl aveau oamenii, unul cu celălalt.

Și atunci, cum să nu iubesc eu piețele? Iubesc cu patimă piețele. Încă îmi caut răgaz pentru asta.

Ohara Donovetsky, absolventă a Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti, este doctor în filologie și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Casting pentru ursitoare, Polirom, 2018.

Foto: wikimedia commons