Am cunoscut artiști care preferau să nu vorbească despre arta lor. O făceau și atît. Îi lăsau pe critici să discute despre sensibilitatea tușelor și măiestria discursului plastic articulat pe traumele contemporaneității. În fond, cine nu gustă un tablou cubist se poate delecta cu o pînză impresionistă. La fel, o sculptură realistă poate trezi mai puțină emoție decît „Pasărea în spațiu”, iar un vameș a putut cataloga sculpturile lui Brâncuși drept obiecte industriale. Cu siguranță, acel vameș nu și-ar fi împodobit locuința cu piese de artă abstractă. Publicul artelor vizuale are șansa de a ocoli lucrările care nu-i plac sau chiar îl indispun. „Salonul refuzaților” din 1863 a fost evitat de publicul picturii academiste, iar Napoleon al III-lea, care a avut curiozitatea de a-l vizita, a declarat că acesta trebuie să rămînă primul și ultimul de acest gen.

Cu totul altul este cazul arhitecturii, situată la confluența artei și ingineriei. În 1969, în cadrul unei conferințe ținute la Liège, Giancarlo De Carlo demonstrează că publicul arhitecturii nu este format doar din arhitecți, urbaniști, artiști și critici, ci din publicul larg. Într-adevăr, de o pictură te poți feri eficient, printr-o eschivă simplă, dar clădirea gării este mai complicat de evitat, mai ales dacă faci naveta zilnic. De Carlo arată că există, pe bună dreptate, o neîncredere funciară a oamenilor cu privire la activitatea arhitecților, în special după episodul modernist, cînd multe cartiere vechi au fost demolate pentru a face loc unor ansambluri arhitectonice menite să schimbe în bine omul și societatea, dar care, în final, și-au dovedit neputința și au fost demolate, la rîndul lor.

Problema apare atunci cînd dorești să comunici arhitectura, eventual înainte ca aceasta să se comunice singură, prin prezență. Avînd nevoie de documentații și proiecte laborioase, atent codificate, arhitectura este adesea privată de un discurs capabil să o aducă aproape de inima publicului său. Din acest motiv, organizațiile profesionale ale arhitecților organizează expoziții periodice de arhitectură, sub forma anualelor, bienalelor și trienalelor de arhitectură și urbanism, acolo unde se creează un spațiu al interacțiunii arhitecților expozanți cu publicul, dar și al comunicării intraprofesionale, responsabilă de generarea unei culturi colective.

Bienalele de arhitectură aduc problematica proiectării spațiului construit în sfera publică, iar provocările cărora arhitecții trebuie să le ofere un răspuns ajung în zona tangibilului, prin spații experimentale, machete și proiecte expuse pe simeze. Ele reprezintă o ocazie rarisimă, de neratat, pentru profesioniști, ale căror viziuni pot fi văzute și comunicate unui număr mare de oameni. În fond, arhitectura are nevoie să-și educe publicul, pentru că nu este nimic mai nefericit decît întîlnirea între o viziune asupra spațiului cu neînțelegerea acesteia ori cu neputința de a o edifica.

În curînd va începe Bienala Națională de Arhitectură, ediția a XIV-a, la trei ani de la precedenta ediție. Arhitecții au ocazia de a se vedea, de a-și cunoaște lucrările, de a „lua pulsul” profesiei, dar și de a vorbi direct sau prin evenimentele organizate cu publicul larg. La rîndul său, acesta așteaptă Bienala pentru a-și putea alege viitorii parteneri, căci a proiecta sau construi o casă sau o clădire de orice fel presupune un angajament reciproc pe o durată de cîțiva ani, bazat pe încredere reciprocă, respect și, așa cum spuneam, armonizarea unor viziuni asupra spațiului construit care operează cu terminologii diferite. Lăsînd la o parte comunicarea prin seducătoarele, dar golașele fotografii sau randări, mai importantă este comunicarea prin cuvinte, acestea fiind necesare construirii unor imagini mentale complexe, formulării unor cerințe specifice și, nu în ultimul rînd, aprecierii corecte a valorii unui proiect.

De aceea, aștept cu nerăbdare Galele Bienalei Naționale de Arhitectură, ediția a XIV-a, acolo unde vom fi împreună atît între noi, cît și cu publicul pentru care proiectăm, în încercarea, niciodată tranșată definitiv, de a schimba în bine orașele și satele pe care le-am primit moștenire, ca patrimoniu, de la înaintașii noștri.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Foto: L. Niculae