Conform titlului excelent, pe măsura poeziilor din ultimul volum al Angelei Marinescu, o prietenă care încă mă întreabă: „cum ai putut fi de stînga?“, marxismul este pentru mine o „problemă personală“, gravă, de neocolit, dintr-acelea de la tinereţe pînă la bătrîneţe; sînt incapabil să trăncănesc pe seama ei, cu atît mai puţin să-mi bat joc de ea (ironic, da…). Scriam în urmă cu 12 ani într-o carte peste care credeam că se va depune praful: „Ştiu să-mi bat joc de toţi şi toate, cu mine în frunte. Cîteva subiecte mă înfricoşează. De pildă, să rîd rău de Cuore. De pildă, să rîd rău de Cei trei muşchetari sau de Contele de Monte Cristo. Sau de Don Quijote… Sau de Manifestul Partidului Comunist – ultimul text al adolescenţei fără de care nu-mi pot concepe educaţia sentimentală, unul din cele cîteva documente capitale ale acestui secol în care am avut plăcerea să trăiesc două revoluţii care s-au negat una pe alta, mie devenindu-mi din ce în ce mai clar că negarea negării şi renegarea renegării constituie cel mai fertil proces mintal“.

Am scris asta într-o carte apărută la Nemira în 1998, în care textul Manifestului Partidului Comunist, împlinind atunci 150 de ani, era comentat de oameni de dreapta şi de stînga, solicitaţi de coordonatorul ediţiei, dl Cristian Preda, ale cărui convingeri liberale le stimam fără echivoc. Nu am avut nici o ezitare „de stînga“ (mai am asemenea impulsuri…), nu am văzut în ideologia coordonatorului „un-duşman-cu-care-nu-se-discută“, dimpotrivă; am simţit, frumos iluzionat, că trăiesc un moment graţios de pe vremea Kriterionului antebelic, cînd dreapta şi stînga (reale!) se înfruntau „pe idei“, de la Lenin la Chaplin şi după aceea, seara, pînă în noapte, se duceau la o bere. Tînjeam şi încă tînjesc la o asemenea climă ideologică pe care extremiştii o pot detesta, dostoievskian, ca „prea călduţă“ sau, stalinist vorbind, ca „împăciuitoristă“. Mi-am dus iluzia pînă la capăt, am scris cu toată libertatea de expresie a unui extremist de centru trecut cu bine de fanatismul adolescenţei uteciste (fără de care nu aş fi înţeles nimic din secolul meu), nu mi s-a modificat nici o virgulă de către coordonatorul liberal şi mi-am păstrat o singură convingere: peste cartea asta kriterioniană se va aşterne, după o uitătură rapidă, o uitare densă; pe cine va mai interesa că un om de stînga ca Ianoşi şi altul de dreapta ca Mihai Zamfir se vor întîlni, fără „a se împăca“, în demonstraţia „caracterului romantic“ al Manifestului!?

M-am înşelat sau nu – în dosarul nostru recent, „Marxismul, azi“, dl Cristian Preda îşi începe articolul cu amintirea acelei cărţi din 1998, precizînd că „deşi nu sînt marxist… Marx este nu doar un autor care a marcat istoria, ci şi unul plin de talent şi foarte speculativ“. Nu ascund că, tresărind la această frază rară în publicistica noastră, am auzit un scrîşnet de dinţi provenit din rîndurile unor conştiinţe mînios-viscerale la tot ce-i marxist. Totodată – termen care exasperează alte conştiinţe intransigente, alergice la dialectică – un anume scrupul de scriitor mereu la pîndă cu tot ce a pus pe hîrtie, gata să dea seamă de iluziile pierdute şi certitudinile puţine, dar nesmintite, incapabil să învinovăţească Timpul pentru erorile sale (mazochism iudaic sau „de stînga!?), m-a întors spre acel text din urmă cu 12 ani: mai rezistă? Îl mai pot citi cît de cît liniştit? Şi de ce ar fi important, stimabile? Nu te-ai găsi într-un flagrant delict de autoimportanţă? E un delict mai puţin grav decît acela de a bagateliza un text scris în urmă cu 12 ani sau 120. Oricum – fără s-o ştim minut cu minut – ne mişcăm printre delicte.


Deci: ce rezistă în acel eseu este refuzul orînduirii socialiste care pretindea mincinos pînă la incultură că întruchipează ideile Manifestului; nu făceam nici o concesie dreptei care le socoteşte de mult criminale şi nici stîngii care le slăvea ca minunate, dar compromise prin punerea lor în practica marxist-leninistă. Pentru a vorbi rece – cum cerea Ianoşi în eseul său – Manifestul era privit ca un scenariu dur „cu privire la condiţia umană, în general, şi la cea muncitorească, în special, îndemnînd la revoltă şi la organizarea unei noi societăţi fără exploatatori şi exploataţi, ceea ce nu e deloc oribil“. Plus că era foarte bine scris (Cioroianu zice chiar admirabil!), precis şi patetic, clar şi subtil, pe înţelesul prostimii şi elitelor. Un scenariu cu happy-end, dar fără plan detaliu. „Ceea ce li se poate reproşa este absenţa detaliilor mai importante decît logica exactă a construcţiei şi a liniilor ei generale, prea generale, aşa cum există prea-umanul.“ Cei doi scenarişti nu au dat nici un fel de amănunte privind revoluţia şi dictatura proletariatului: „Expropriem expropriatorii sau îi împuşcăm? Ce facem cu Internele? Cu Cultele? Se acceptă unul singur – al personalităţii? Introducem doar ordinea şi disciplina sau şi serviciile de cadre care hotărăsc totul? La cadre cine va lucra? Ce salarii vor avea faţă de masa Prometeilor eliberaţi din lanţurile exploatării?... Ce le spunem şi ce nu le spunem Prometeilor? Adevărul integral sau pe sfert? Le dăm să citească toată ziua Manifestul, Anti-Dühring…? Şi mai ce? Manifestul le tace fiindcă nu le ştie. În acest sens, e nevinovat, ca ignoranţii de rînd (ca acea statuie a lui Marx şi Engels din Berlinul de azi pe soclul căreia scrie: „Sîntem nevinovaţi“, idee imposibilă azi la Bucureşti – n. mea azi, la 2010). Oricum, de la Manifest încoace, orice utopie va cere imperios amănuntele realizării ei; de aceea nu se mai lansează utopii, faute des détails. Încheiam precizînd că „noi nu mai putem fi ignoranţi de rînd“. Ceea ce mi-aş imputa este teama, chiar la 1998, de a recunoaşte cît sînt de decepţionat pentru eşecul oricărui mesianism. Idee prea de stînga? Pentru a-mi linişti amicii de dreapta, le propun ideea lui Cioran: nu disperarea, ci decepţia e calea spre adevăr. Centrist consecvent, mă rog s-o cunoască şi ei.