Fără a fi pentru prima oară, dar nici ultima, cele scrise aici săptămîna trecută nu s-au adeverit. În meciul decisiv cu Olanda, echipa României nu a avut parte nici de noroc, nici de ghinion, după cum îşi permitea autorul să elucubreze prea generos. În schimb, în meciul cu Olanda, echipa României a confirmat ideea lui Cioran, tot atunci citată: "Românii cînd nu sînt excesivi, sînt nuli". Naţionala nu a fost nici excesiv de prudentă, ca în faţa Franţei, nici excesiv de norocoasă, ca în faţa Italiei. Ea a fost nulă: s-a apărat prost, iar atacul, şi mai prost, nu a contat în careul olandez. Asta cu atît mai mult cu cît se conta - verb de bază în limba română - pe bunăvoinţa şi chiar interesul olandezilor care, deja calificaţi, ne vor lăsa să trecem, precum profesorii îngăduitori cu şcolerii mai slăbuţi, dar simpatici şi utili. Nu întîmplător, după eşec, fotbaliştii români au fost numiţi "loaze" ajungîndu-se, repede şi firesc, pînă la sictir - cuvîntul cel mai serios şi temeinic pe care ni l-au lăsat turcii, după opinia lui Geo Bogza.Dincolo de problemele lingvistice, tactice şi strategice, dincolo de citatele nimicitoare din presa străină, ghilimetate cu voluptate (cînd a mai citit ziaristul român Der Spiegel sau The Times cu atîta atenţie?), eşecul acesta ne întoarce la o problemă de o dimensiune naţională, care interesează fără jenă o populaţie mai mare decît aceea de la alegerile locale. Ea ţine de peste 30 de ani, indiferentă la orînduire, pasionînd mai mult decît autonomia esteticului şi postmodernismul în artă. La chose - cum i se spune în franceză, - chestia la români ar suna aşa: noi, românii - neapărat articulat! -, trebuie să jucăm fotbal ofensiv, dînd un gol mai mult decît adversarii sau să punem accentul (nemuritoare expresie!) pe defensivă, apărîndu-ne oricum, eroic sau meschin, inteligent sau stupid, ca să nu primim vreo boabă? Prin oricîte a trecut, neamul nu s-a putut debarasa de această întrebare dilematică. Ea ţine din 1970, de la primul nostru Mondial de fotbal în Mexic, "sub comunişti", atunci cînd Angelo Niculescu a decretat politica temporizării, aceea a posesiei prelungite, a privării adversarului de minge şi spaţiu pentru a contraataca pe ici, pe colo, în părţile esenţiale; s-au obţinut rezultate fabuloase, ca acel 0-1 cu Anglia, campioana mondială en titre, meci după care premierul englez, Harold Wilson, a trimis o telegramă de felicitare echipei de supuşi ai Majestăţii Sale. Îngerul interior al lui Fănuş Neagu a ţipat că "temporizarea e o idee judeţeană, fără o unghie de Cristos în iesle". (Marius Chivu m-a întrebat: "Se putea scrie atunci aşa?"*) La toate turneele europene şi mondiale - sub Lucescu, sub Jenei, sub Iordănescu, sub Piţurcă, "sub comunişti" sau nu - aşa s-a jucat, pînă la limita antijocului, cu o apărare fermă şi contraatac cît se poate, obsedaţi să nu primim gol, fără să dăm prea multe.La 38 de ani după Guadalajara - "arc peste timp"! -, Traian Radu Ungureanu stîrnea scandal cînd scria că ar prefera să luăm patru goluri, cîte a dat Spania Rusiei antrenate de olandezul Gus Hiddink, decît să ieşim campioni europeni jucînd