Povestea manuscriselor lui Cioran, aflate în litigiu între Cancelaria Universităţii din Paris şi o firmă de higienă imobiliară ţine de epica năzdrăvană a Sărbătorilor de iarnă şi a sfîrşitului de an.Ea porneşte, nostim, de la coincidenţa unor iniţiale: S.B. Simone B. este patroana întreprinderii care a făcut curăţenie în apartamentul din strada Odéon, după ce a murit şi partenera de viaţă a lui Cioran, tot o Simone cu B., Simone Boué. Atunci, în 1998, pentru ca apartamentul să poată fi vîndut, oamenii dnei Simone B. au golit locuinţa "la cererea evaluatorului şi a fratelui dnei Simone Boué". În asemenea cazuri - explică Simone B. - "arunc lucrurile fără valoare şi vînd ceea ce se poate, ambulanţilor; obişnuiesc să păstrez hîrtiile şi să le triez atunci cînd am timp". Ca atare, dna Simone B. a găsit "amuzant" să păstreze un vas mic de faianţă albastră cu inscripţia: "Simone et Cioran" şi un maldăr de hîrtii pe care - cum bine susţin avocaţii ei - "dacă nu le-ar fi pus deoparte, ar fi ajuns la gunoi". Aşa e: ar fi ajuns la gunoi 12 caiete cu cîteva versiuni la Inconvenientul de a te fi născut şi alte 18 cu însemnări de jurnal dintre anii 1973-1980.Urmează un moment al poveştii care pe mine, unul, mă frisonează şi stupefiază ca român obsedat de universalitate, umilit permanent de propriu-mi provincialism şi, nu în ultimă culpă, ca superstiţios al culturii: dna debarasatoare din măreţul oraş-lumină, dintr-o ţară în care mai tot mucalitul bucureştean ştie că "acolo pînă şi ţăranii vorbesc franţuzeşte", habar nu avea cui aparţin hîrtiile! Într-o bună zi are o clipă de curiozitate şi - vorba ei - "găseşte timp să le trieze", constată vagamente că aparţin unui scriitor şi caută în dicţionar să afle cine a fost acela.(Nu-mi pot reprima o paranteză. Mă simt ofensat. Cum, domnule, în 1998, o pariziancă trebuia să caute în dicţionar numele lui Cioran? Nu ştia că Sartre îl socotea pe acest "fiu de popă din Răşinari cel mai desăvîrşit stilist francez"? Sîntem, mon Dieu, în '98, nu în '48, nu în '58, cînd, mă rog, Cioran începuse să fie cineva şi realizase acel "efort de comunicare" pe care i-l ceruse, cîndva, la Gallimard, Albert Camus, refuzîndu-i un manuscris, nihilistul trimiţîndu-l literalmente în mă-sa, pe româneşte, fie şi în gînd... Mă decid cu greu să închid paranteza, conştient că sînt un caraghios în exces. Ei, şi ce? Un român dacă nu e excesiv, e nul... de la Cioran citire.) Esenţialul este că dna Simone B. a înţeles despre cine e vorba în hîrtiile acelea, a consultat un expert în manuscrise şi acela i-a confirmat: da, sînt ale lui Emil Cioran, aveţi în posesie o comoară... La cam cît? Aproximativ, între 120.000-150.000 de euro. Doamna Simone B. a purces la o debarasare fastuoasă, scoţînd cele 30 de caiete la licitaţie.Dar - căci fără un "dar" nu există viaţă într-o frază şi nici poveste în orice zi a anului.Defuncta doamnă Simone Boué, la 25 februarie 1995, cu cîtva timp înainte de decesul lui Emil Cioran, a donat Bibliotecii "Jacques Doucet", aflată în gestiunea Cancelariei Universităţii din Paris, "toate manuscrisele lui, în limbile franceză şi română, fie ele editate sau inedite". Cancelaria - ca beneficiară a donaţiei - a cerut justiţiei să suspende licitaţia. Nu. Tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată, avînd în vedere că donaţia nu a făcut obiectul unui act notarial. Clar ca în Balzac. Avocaţii debarasoarei (unul dintre ei se numeşte Rapapport şi introduce în poveste puţin Urmuz...) susţin că, la moartea Simonei Boué, executorul testamentar care reprezenta Editura Gallimard şi directorul Bibliotecii "Doucet" "au petrecut trei zile în apartament şi au făcut un inventar în care aceste caiete nu sînt consemnate, ceea ce ar dovedi că nu i-a interesat" şi doar clienta lor le-a salvat... Ba nu, replică avocaţii Bibliotecii, asta ar dovedi la fel de bine că aceste manuscrise nu se găseau în apartamentul cercetat timp de 3 zile... Şi atunci?Atunci mie - citind în Ziua, pe larg, această naraţiune reprodusă după site-ul lui Le Figaro - îmi vine în minte o singură imagine: aceea din cea mai pasionantă carte despre Cioran şi locuinţa lui pariziană, cartea lui Ion Vartic, Un Cioran naiv şi sentimental. Acolo Vartic descrie un ungher al vestibulului unde se îngrămădeau stivă nenumăratele cărţi primite de Cioran de la admiratorii săi; le citise sau nu, nababul (căci eu aşa îl socotesc: un nabab al talentului care nu se încurca în genuri literare şi sisteme filosofice) le rupsese pagina cu dedicaţia către el şi le pusese la dispoziţia oricărui oaspete, să ia ce volum îi place sau îl interesează. Nu mă pot debarasa de această inteligentă cruzime cioraniană şi ţin minte ungherul acela ca pe fraza din Tratatul despre amărăciune care mi-a soluţionat definitiv problema: nu disperarea, ci decepţia e calea spre adevăr. Oricum, inconvenientul de a muri nu trebuie nici el neglijat.