Vizita
„În sfîrşit, Ceauşescu apare pe placă. Este însoţit de Elena Ceauşescu şi de o mulţime de civili bine îmbrăcaţi. Ceauşescu este un om scund, foarte scund, poartă o şapcă de culoarea cafelei cu lapte şi un costum închis la culoare. Haina e descheiată, iar el se opreşte din cînd în cînd, punînd mîinile în şolduri. Chipul scofîlcit îi este acoperit cu pete mari de culoare întunecată şi ochii îi lucesc straniu. În ciuda faptului că e bătrîn, Ceauşescu merge repede de tot, are gesturi rapide, priveşte iscoditor în jur. Se apropie de o masă largă pe care se găseşte macheta Casei Republicii şi arată ceva clătinînd din cap. Elena este, într-adevăr, foarte bătrînă, cu o figură îngheţată şi numai cînd rîde capătă, cît de cît, un aspect uman. El nu rîde niciodată. Face gesturi mînioase, priveşte în sus, dîndu-se un pas înapoi, se învîrte în jurul mesei. Toţi cei aflaţi în jurul lui se poartă cu o slugărnicie dezgustătoare. Alaiul dispare în Casă, urcînd scările spre intrarea principală. Şi timpul începe să treacă greu, înnebunitor de greu. Limbile ceasului parcă nu se mişcă. Trece o oră, apoi – două, apoi – trei. Lucrul pe şantier s-a oprit de mult şi ai impresia că vizita prezidenţială nu e nimic altceva decît o comisie care a venit să ancheteze cauzele care au provocat aici un mare dezastru. Îmi e frig şi mă dor picioarele, stau pe după macara de aproape trei ore. E trecut de 15,00. Civilii au plecat de mult acasă, încă de pe la ora unsprezece (doar e sîmbătă!), n-au mai rămas decît inginerii şi şefii de brigăzi. Deodată, un suspin imens de uşurare se ridică în aer: maşinile negre se pun în mişcare. În sfîrşit, coloana prezidenţială pleacă. Vizita a luat sfîrşit.“
Ioan Popa, Robi pe Uranus, Humanitas, 1992
Pe aceeaşi temă, interviul „Şi pietrele vorbesc...“ din nr. 345; „antinostalgia“ din nr. 346, 347.
