– despre cîteva chipuri ale interpret─ârii –

Led Zeppelin, Fellini, Pink Floyd, Tarkovski, Yes, Antonioni, Genesis, Golding, Dostoievski, Beatles, Ginsberg etc. Încheiam articolul de s─âpt─âmîna trecut─â cu aceste nume, doar cîteva „piese“ grele din lunga list─â a „parolelor sacre“ care ne fac s─â „ne recunoa┼čtem între noi“, s─â ┼čtim c─â „sîntem de-ai no┼čtri“, s─â ne sim┼úim într-o „zon─â de siguran┼ú─â“. Cu ani în urm─â, numele de mai sus, plus înc─â multe altele, ne f─âceau s─â ne sim┼úim ┼či cumva imuniza┼úi, ap─âra┼úi de ravagiile realismului socialist. Dar, în procesul de construire a acestei „bariere imunitare“, mul┼úi dintre noi ne-am identificat pentru eternitate cu parolele sacre. Ele nu numai c─â ne-au construit, dar au creat în jurul unora dintre noi ni┼čte ziduri de netrecut. Zidurile astea se m─âsoar─â într-o nostalgie extrem de complicat─â, în care se amestec─â regretul pentru tinere┼úea pierdut─â, cu senza┼úia c─â „mai mult de atît nu se mai poate scrie/cînta/compune/regiza“. Realismul socialist ┼či felul în care tr─âiam ne-au mobilizat atît de mult încît s─â respingem îns─â┼či ideea de realitate, iar presiunea capodoperelor care ne-au construit ne-a f─âcut s─â pierdem speran┼úa c─â exist─â via┼ú─â ┼či dincolo de gigan┼úii a┼čeza┼úi la temelia a ceea ce sîntem. Un soi de sedentarism al ideilor a pus st─âpînire pe noi, o lene oblomovian─â s-a pogorît în anii de dup─â 1989, o lehamite ┼či o neîncredere atotcuprinz─âtoare au pus st─âpînire pe o lume care tr─âie┼čte cu senza┼úia c─â timpul capodoperelor a trecut, a pierit, s-a pr─âbu┼čit în neant.

Realismul socialist – metamorfozat în patriotism „s─ân─âtos“, deghizat în filmele istorice, în spectacolele ┼či în literatura cu „┼čopîrle“ – a cî┼čtigat cumva ┼či dincolo de nostalgia pe care unii o au, atît de firesc, fa┼ú─â de propria tinere┼úe. Iar acest cî┼čtig nu se z─âre┼čte atît prin supravie┼úuirea „valorilor“ pe care le cultiv─â revolu┼úionar, cît prin faptul c─â a produs un soi foarte complicat de pagube colaterale. Iar una dintre marile pagube e tocmai un soi de ideologizare a ceea ce noi credeam c─â e complet în afara ideologiei. Fugeam de ceea ce ni se livra pe post de „realitate“, ne refugiam în contrabanda cultural─â, dar, finalmente, ideologizam ceea ce consumam în spa┼úiul de refugiu. Nu am consumat capodoperele care ne-au construit, deschizîndu-ne spre lume ┼či spre generozitatea de a primi cultura ca pe un fel de a fi. Nici nu am fi avut cum. Tr─âiam într-un stat care interzicea a┼ča ceva. Am devorat capodoperele copil─âriei ┼či tinere┼úii noastre, cu foamea celui care nu are acces la o realitate suportabil─â, cu furia de┼úinutului, cu lipsa de speran┼ú─â a naufragiatului. Ele sînt, pentru noi, ni┼čte comori sortite s─â r─âmîn─â pentru vecie ferecate în ni┼čte cufere pe care le tîrîim dup─â noi de-a lungul întregii vie┼úi. Sufletele acestor comori nu au ie┼čit din l─âzile grele ┼či nu au umplut cerurile felului nostru de a fi, cu fîlfîitul de aripi al ideilor supuse riscului de a tr─âi în libertate, în mediul… natural din care au venit. La noi, ele au populat un soi de gr─âdin─â zoologic─â ascuns─â, un tezaur inestimabil pe care îl vizit─âm pe ascuns.

Folosim numele capodoperelor care ne-au construit, ca pe formule de recunoa┼čtere între noi, a┼čteptînd s─â g─âsim în┼úelegere, alinare ┼či confort. Sîntem între „de-ai no┼čtri“, dac─â sîntem de acord unii cu al┼úii c─â vremea capodoperelor a trecut, c─â aceast─â vreme auroral─â e tinere┼úea noastr─â, ┼či c─â lumea de acum se îndreapt─â, zburdînd, spre extinc┼úie. Sîntem între „de-ai no┼čtri“, dac─â vehicul─âm la nesfîr┼čit acelea┼či titluri de albume ┼či componen┼úe de trupe, acelea┼či filme, c─âr┼úi ┼či spectacole legendare, cu siguran┼úa suveran─â c─â „a┼ča ceva nu se mai poate face acum“. ┼×i tot între „de-ai no┼čtri“ sîntem, dac─â ne manifest─âm intransigent la adresa oric─ârui lucru ce ar tulbura „ordinea fireasc─â“ a lumii, felul în care „sînt date“ toate cele ce se v─âd sau nu se v─âd pe planeta asta. Aici, în acest univers, apare atît de firesc s─â spui ceva de felul: „Eu nu în┼úeleg cum poate cineva s─â nu plac─â… a┼ča o muzic─â, a┼ča o carte, a┼ča un film, a┼ča un spectacol.“ ┼×i, evident, urmeaz─â un titlu care face lumin─â, stîrne┼čte aprobare pentru vorbitor, ┼či nesfîr┼čit dispre┼ú pentru ignorantul care nu ┼čtie ce-i aia „valoare“. Aici, deseori, a judeca o oper─â, a interpreta e ca ┼či cum te-ai situa de o parte sau alta a unei baricade. Se mobilizeaz─â mo┼čii ┼či str─âmo┼čii, demnit─â┼úile, istoria ┼či devenirea fiec─âruia dintre noi. Nu e glum─â. Interpretarea e o chestie de via┼ú─â ┼či de moarte. O p─ârere te poate condamna definitiv.

C─âutarea oric─ârui drum al cunoa┼čterii a c─âp─âtat alte dimensiuni. Nu c─âut─âm frumuse┼úea jocului interpret─ârii, gratuitatea ┼či minun─â┼úia spectacolului ideilor. C─âut─âm „de-ai no┼čtri“, locuri unde ceea ce spunem trebuie s─â primeasc─â aprobare, s─â fie tratat cu familiaritate. Avem nevoia de a bate la u┼či deschise, de a cînta în cor acela┼či cîntecel. Exist─â un extaz al sedentarismului ideilor, o erotic─â a aprob─ârii, o orgie a mobiliz─ârii nostalgiilor. Dar exist─â ┼či consecin┼úele acestor pl─âceri adînci. Un soi de anxietate fa┼ú─â de lumea din afara grupului de consens, o angoas─â a sfîr┼čitului iminent al tuturor lucrurilor, o spaim─â fa┼ú─â de „felul în care merge lumea asta“. Iar energia degajat─â în jur de ace┼čti oameni de┼čtep┼úi ┼či educa┼úi e ca o gaur─â neagr─â care înghite tot. Orice raz─â de lumin─â ┼či orice speran┼ú─â. La noi, dac─â nu ┼úi-au pl─âcut, la un moment dat, un film, o carte, un concert, ri┼čti s─â rupi prietenii de-o via┼ú─â. O p─ârere contrar─â e egal─â cu a-┼úi fi tr─âdat camarazii de front. Nu e nimic r─âu în faptul c─â ne une┼čte un anumit fel de a vedea „cultura“. E trist c─â nu pricepem nevoia dep─â┼čirii st─ârii de ┼čoc posttraumatic. Pe-asta n-o punem la calcul, între lucrurile care ne unesc.

C─ât─âlin ┼×tef─ânescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.