Cum să-ţi vindeci sufletul căzut în disperare? Cum poţi lepăda haina grea a păcatului? Este omul capabil să ridice capul şi să înfrunte destinul?

Desigur, soluţii există, dar aflarea lor este o dramatică luptă interioară din care omul arareori iese învingător. Şi crima, şi prostituţia – ca multe dintre căderile noastre nemărturisite – fac parte dintre ispitele diavolului, a cărui existenţă este de netăgăduit; se zice că Luther ar fi azvîrlit călimara după el.

La vremuri de răspîntii sufleteşti, o biblie apocrifă, literatura dostoievskiană, sugerează o cale.

Lumina ardea într-un sfeşnic strîmbat de alamă, aşezat pe un scaun rupt. O încăpere mare, cu tavanul jos şi tapet scorojit, mobilată sărăcăcios, pare, mai degrabă, locul ideal pentru o sinucidere decît pentru o mîntuire. Clipocitul apei din canalul ce trece prin spatele casei şi umbrele aruncate pe tavan de lumina palidă a lumînării amplifică taina. Cînd sufletul ţi-e încărcat de grele poveri, gesturile mari vin ca o eliberare: „Raskolnikov se aplecă pînă la pămînt şi-i sărută piciorul”. La întrebarea Soniei privind semnificaţia gestului, Raskolnikov răspunse: „Nu m-am aplecat în faţa ta, ci în faţa întregii suferinţe umane”.

Un ucigaş se apleacă în faţa unei prostituate. Două fiinţe, două petice de neant îşi mărturisesc abisurile ontologice. În spate, viaţa cu nenorocirile ei, în faţă, o rază de speranţă. Numai cei care au trăit coșmarul ratării mai cred în miracol.

„Natura umană pare, potenţial, predispusă să învingă răul (...)”, crede Paul Evdokimov (Dostoievski et le problème du mal, editura Desclée De Brouwer, 1978), dar, cum se întîmplă adesea, drumul spre izbîndă e plin de provocări și obstacole, mult peste puterile bietului om. Cîteodată, nici nu vrem să căutăm poteca salvării, rătăcind în misterioase labirinturi sufletești, într-o speranță de mîntuire mereu amînată. Poate că în acest orizont al așteptării se ivește epifania vindecătoare a ființei răvășite, incapabilă să răspundă agresivității ursitei. „Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu”, crede N. Steinhardt.

În Crimă şi pedeapsă există un controversat episod, cel în care Sonia citeşte „Învierea lui Lazăr”. La cererea redactorilor revistei unde-şi publica romanul, Dostoievski a modificat de mai multe ori capitolul incriminat. Atîtea modificări s-au făcut, că pînă la urmă varianta originală a manuscrisului s-a pierdut şi poate era o bijuterie literară îndelung şlefuită, aşa cum ne-a obişnuit scriitorul.

Protestele cititorilor au curs din toate părţile. Cum să citească o prostituată din Evanghelie? Aşa ceva nu e posibil! Pravoslavnicul doreşte ca persoanele care ating cărţile sfinte să fie nepătate, să aibă harul divin, să fie asemeni stareţului Zosima sau părintelui Tihon. De unde atîta neprihănire? Unde să găseşti atîta sfinţenie?

Într-o lume a deznădejdii unde, recunoaştem sau nu, cu toţii avem asumat un grad al păcatului, Evanghelia ar rămîne închisă pe veci în absenţa mîinilor curate care să o deschidă. Din fericire, gîndul îndreptării îi dă vinovatului puterea de a-şi depăşi teama. Izbînda, împotriva firii, cere renunțări și sacrificii, umilință și smerenie.

Cu mîinile tremurînde, Sonia deschise „Noul Testament” la pagina „Învierii lui Lazăr”. Cu voce stinsă începu să citească: „Ci era bolnav unul, Lazăr din Betania, satul Mariei şi al Martei, sora ei...”. Glasul i se frînse brusc, un nod i se puse în gît, abandonîndu-se pradă gîndurilor. Grave mustrări de conştiinţă o năpădiră. Lectura înainta tot mai greu. Gustul vieţii adevărate încolţi în sufletul vinovat. Încă nu-i totul pierdut! Cu greu, tremurînd din tot corpul, ajunse la ultimele rînduri: „Lazăre, vino afară!”. Simţi cum i se taie răsuflarea, dar avu puterea de a continua: „Şi mortul a ieşit la lumină, cu picioarele şi cu mîinile legate în fîşii de pînză şi cu faţa acoperită de o mahramă. Iisus le-a poruncit: «Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă...»”.

Închise cartea. Fiorul lecturii îi străbătu corpul firav, iar o ușoară convulsie era mărturia vizibilă a emoției. Faţa lividă, scăldată în lacrimi, a Soniei părea pecetea vinovăţiei. Rememoră  toată viaţa ei nefericită: sărăcie şi mizerie, dar, mai ales, acea „jertfire în zadar” pe care i-o reproşa Raskolnikov. O lungă rătăcire între viciu şi virtute, în această lume unde totul e suferinţă: speranțe deșarte și idealuri ratate, sărăcie şi bogăţie, naştere şi moarte. „Cum am putut! O, Doamne!”

„Mucul de lumînare pîlpîia, gata să se stingă în sfeşnicul strîmb, luminînd slab odăiţa sărăcăcioasă unde un ucigaş şi o femeie pierdută citiseră împreună Evanghelia. 

(Citatele sînt din Crimă şi pedeapsă, Editura Minerva, Bucureşti, 1975, traducere de Ştefana Velisar Teodoreanu şi Isabella Dumbravă)

Emil Belu este scriitor și trăiește în Canada.

Foto: F.M. Dostoievski (wikimedia commons)