În ultima decadă a acestui februar, Cluj-Napoca a trăit un fel de primăvară zgribulită, cu şoferi de taxi bombănind pe-o latură a Pieţei Unirii şi cu studente încotoşmănate, bombănind şi ele, pe toate laturile campusului studenţesc. De fapt, este limpede că unele studente s-au simţit mai bine în interiorul Universităţii decît în afară – spun asta gîndindu-mă la cele cîteva tinere care i-au oferit dlui ex-comisar european Günter Verheugen o mică surpriză. Adică: tocmai pe cînd dl Verheugen era făcut doctor honoris causa al Universităţii „Babeş-Bolyai“, cîteva june transilvane au răsărit în spatele lui, cu ceva pancarte contestatare.

Să se fi supărat fostul comisar? Nu cred. Acest gen de proteste este monedă curentă în lumea occidentală. Şi, chiar dacă – profesor fiind – îi invit de regulă pe studenţi să fie atenţi la surprizele pe care le fac, e totuşi clar (şi ştim cu toţii) că farmecul democraţiei pleacă şi de aici: din dreptul tinerilor din lumea liberă de a da semnale pe care, de-ţi plac sau nu, trebuie să le înregistrezi ca atare. Am convingerea că dl Verheugen, care a văzut multe la viaţa sa, a înregistrat incidentul cu calm şi empatie.

Şarmul poveştii pe care v-o zic pleacă şi din următorul detaliu: prezent la Cluj-Napoca, dl Verheugen (care e şi profesor la o universitate din Frankfurt) a avut şi o intervenţie, în cadrul unui colocviu. Alocaţiunea fostului comisar era una cu semnul întrebării: „More Europe – a Realistic Perspective?“. Ei bine, puştoaicele clujence i-au dat instant răspunsul: această „mai multă Europă“ se construieşte sub ochii noştri, cu tot ce presupune ea.

Voi zăbovi puţin asupra colocviului cu pricina – la care şi sussemnatul a avut onoarea de a participa. Sub titlul „Dezintegrare şi integrare în Europa Centrală şi de Est (1919 – post-1989)“ şi sub egida Facultăţii clujene de Studii Europene (decan prof. Nicolae Păun), un eşantion de profesori (din Italia, Germania, Polonia, Luxemburg, Spania, Bulgaria, Olanda, Danemarca, Ungaria, Slovacia şi România) au discutat vreme de trei zile despre istoria integrării europene. La un moment dat, într-una dintre sesiuni, s-a pus şi problema fostului CAER – Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, creat sub tutelă sovietică în 1949 şi dispărut, evident, la începutul anilor ’90. Oare acest organism – ce se dorea răspunsul URSS la Planul Marshall cu care SUA au susţinut refacerea postbelică a Europei Occidentale – a reprezentat şi el o variantă (est-europeană) de integrare? Unii dintre participanţii la dezbatere au spus un da hotărît ideii – în sensul că acest CAER ar fi şi el o rotiţă (chiar dacă în cele din urmă dezafectată) din mecanismul construirii Europei unite. Alţii, printre care m-am numărat, au spus că mai curînd CAER-ul este un capitol al istoriei comunismului şi nu (mult) mai mult. Ca orice copie sovietică a unei iniţiative occidentale, această organizaţie-clonă a supravieţuit cîtă vreme ţările membre erau sub control. Cînd membrii ei s-au eliberat de comunism, clona a sucombat.

Şi mai există un detaliu – ce are legătură, iarăşi, cu studentele care i-au făcut-o dlui Verheugen. Foarte des, în ultimii ani, am auzit acel gen de lamentaţie calpă, care spune că Uniunea Europeană de azi ar fi tot un fel de URSS. Vladimir Bukovski a şi scris o carte pe această temă, tradusă şi la noi; nu numai el, ci şi alţi intelectuali, inclusiv occidentali (majoritatea de stînga sau libertarieni) susţin că n-ar fi mare diferenţă între directivele ce pleacă azi de la Bruxelles şi ucazurile ce plecau ieri de la Moscova; tot ei spun că rolul ideologiei comuniste de alaltăieri ar fi jucat azi de principiile „corectitudinii politice“ şi ale neoliberalismului promovate în UE. E drept că nici mie nu-mi place titulatura de „comisar“ pe care o au miniştrii europeni – dar, cu toate acestea, a pune semnul egal între UE şi URSS mi se pare o gogomănie atît de mare încît Iuri Gagarin, dacă ar fi putut urca pe ea, ar fi atins Luna cu degetul.

Studentele din Cluj-Napoca au demonstrat clar această diferenţă. Cu 50 de ani în urmă, dacă – prin absurd – nişte studenţi români ar fi pătruns cu pancarte contestatare într-o reuniune a CAER şi s-ar fi proţăpit cu ele în spatele unor miniştri comunişti, cu siguranţă că ar fi fost luaţi pe sus de Securitate, bătuţi bine, daţi afară din facultăţi şi hăituiţi apoi toată viaţa. În schimb, la ora la care citiţi aceste rînduri, studentele care au protestat în spatele dlui Verheugen se află bine-mersi pe undeva prin Cluj, citesc vreo carte (sper!), sorb vreo cafea (recomand ceai!), strîng de mînă vreun flăcău, aşteaptă vreun mărţişor sau bombăne pe teme curente, ca orice femeie care se respectă.

Cam aceasta este diferenţa dintre UE şi URSS: dreptul unor tinere/tineri de a ironiza politicul fără să se teamă.

Adrian Cioroianu este decan al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti. Printre cele mai recente cărţi publicate: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.