„VESTITORUL: Soseşte Stăpînul. Iată-l pe Stăpîn. La locurile voastre. Atenţie!

Admiratorul şi Amanta se lipesc de zidul din dreapta; Admiratoarea şi Amantul, de zidul din stînga; cele două cupluri se înlănţuie şi se sărută. 
ADMIRATORUL, AMANTA: Iubito, iubitule!
ADMIRATOAREA, AMANTUL: Iubitule, iubito!
În acest timp Vestitorul şi-a reluat locul, cu spatele către public, cu privirea aţintită spre fundul scenei; aplauzele se mai potolesc.
VESTITORUL: Linişte. Stăpînul şi-a mîncat supa. Vine. Vine. Aclamaţiile se înteţesc; Admiratorul, Admiratoarea, Amantul, Amanta strigă.
TOŢI: Ura! Ura! Trăiască Stăpînul!

(I se aruncă confetti, înainte ca el să apară. Apoi Vestitorul se retrage brusc într-o parte, pentru a-l lăsa pe Stăpîn să treacă; celelalte patru personaje înţepenesc cu braţul întins, plin de confetti; spun, totuşi): Ura! (Stăpînul va intra prin fundul scenei, va merge pînă în mijlocul ei, în prim-plan, va şovăi, va face un pas la stînga, apoi se va hotărî şi va ieşi, energic, cu paşi mari, prin dreapta, în uralele puternice ale Vestitorului şi în uralele mai slabe şi mirate ale Admiratorului, Admiratoarei, Amantei, Amantului; într-adevăr, mirarea acestora pare îndreptăţită întrucîtva, căci Stăpînul nu are cap, deşi are pălărie; e uşor de făcut: actorul care joacă rolul Stăpînului nu are decît să-şi pună un pardesiu cu gulerul deasupra capului şi, peste el, o pălărie; omul-cu-pardesiu-şi-pălărie-fără-cap este o apariţie destul de surprinzătoare; ea va stîrni, fără îndoială, o oarecare senzaţie. După plecarea Stăpînului, Admiratoarea spune): Da, dar... Stăpînul nu are cap!
VESTITORUL: Nu are nevoie, de vreme ce are geniu. 
AMANTUL: Aşa e.“

Eugène Ionesco, Le Maître (1951), trad. de Dolores Toma, în România literară, 18 ian. 1990 (v. şi nr. 376-378)