„În domiciliu fixat e o aparenţă de libertate, de vreme ce eşti îngrădit la 8 km. Nu doar că aş ieşi din această rază, dar ideea că nu ai voie să treci mă face să înţeleg ispita căreia i-a căzut Eva victimă. De ce un pom interzis era mai important decît toţi ceilalţi? Acum înţeleg sensul interdicţiei: pentru a fi fericit trebuie să nu bănuieşti măcar ce este libertatea. Deci o totală independenţă de celălalt. Dar fericirea pămîntească este făcută din legături de dragoste între oameni, legături ce te robesc! Dar iată, dragostea este tocmai o supuşenie liberă! În închisoare, instinctul meu de conservare mă silea să-mi găsesc un sens pentru supravieţuire. Cînd femeile din jurul meu «credeau» în mine, îmi făcea bine. Dar eu mai cred în mine cînd mă văd în halul în care am ajuns!? Am pierdut conştiinţa de sine, nu mă plec în faţa oamenilor, nu sînt însă servilă, dar sînt atît de umilă în faţa vieţii că nu mai am nici o încredere în propriile mele puteri. Iisus cere smerenie, el înţelege să-şi trăiască fiecare nimicnicia în faţa lui Dumnezeu! Cu cît trăieşti mai adînc contrastul, cu atît eşti mai capabil de «Dumnezeu». A te cutremura de măreţia Lui este a avea simţămîntul ce te înfiinţează ca om şi smerenia atunci devine izvor de măreţie omenească. Acum însă smerenia mea e falsă, e numai dezolare, deziluzie de mine, o nemulţumire faţă de bietul rest inert ce am scos din închisoare. Nu mai cred în mine fiindcă nu mai cred în legătura mea cu Creatorul. Eu nu am trăit nici această încercare cum se cuvenea: lucid, brav, acceptînd-o ca atare. Tot timpul în rugăciune ţipam ca copiii mici, în sinea mea, ceream cu patimă să ies din ţarc, zguduiam zăbrelele şi dam din picioare!“

Alice Voinescu, Jurnal,  ediţie îngrijită de Maria Ana Murnu, prefaţă de Alexandru Paleologu,  Editura Albatros, 1997;  (a se vedea şi nr. 350-351).