Într-un film american pe care l-am văzut mai demult, un politician de succes (candidat la Senatul SUA) suferea de un handicap emoţional (cunoscut doar celor apropiaţi lui), pe care şi-l gestiona cu multă abilitate. Omul avea fobia vorbitului în public, ceea ce, într-o meserie ca a sa, ar fi putut constitui, să recunoaştem, o cale sigură spre eşecul absolut. Cum spuneam însă, el reuşea să-şi mascheze defectul profesional foarte bine, folosindu-se de o strategie mai curînd exotică. Pe parcursul speech-urilor în faţa mulţimii de alegători, eroul (jucat convingător de britanicul Ralph Fiennes) frămînta discret în palma dreaptă o banală agrafă de hîrtie. Mecanica gestului îi distrăgea atenţia subliminală de la gîndul (distrugător) că se află în faţa a sute de oameni (care aşteaptă să li se transmită cel puţin un sentiment înălţător!) şi îl focaliza, unidirecţional, pe ideile ce urmau să fie expuse. Se elibera astfel de o presiune psihică devastatoare şi ajungea chiar să pară charismatic.Nici unul dintre "giumbuşlucurile" inventate de retorică pînă astăzi nu echivalează însă cu bizareriile şi comportamentul deviant la care a ajuns un bun prieten de-al meu (fost coleg de facultate), dus de valurile profesiei (universitare) "pe culmile disperării" oratorice. De fapt, întîlnirea recentă cu el " după mulţi ani " mi-a prilejuit lungile observaţii de mai sus. Să spun de la bun început: omul la care mă refer este un profesionist remarcabil care suferă totuşi de acest handicap înfiorător " fobia discursului public. Se înţelege că profesia didactică (desfăşurată la una dintre tinerele şi dinamicele universităţi din ţară) l-a făcut să se confrunte, pe parcursul anilor, cu situaţii teribile, al căror dramatism nu poate fi uşor imaginat. Dacă la începutul carierei, paradoxal, prietenului meu îi venea mai uşor să-şi depăşească emoţiile, ţinînd, cu eforturi mari, cursuri admirabile (valoarea lui academică, repet, se află dincolo de orice îndoială!), pe măsură ce anii au trecut, stările de agitaţie în faţa studenţilor s-au amplificat, atingînd uneori paroxismul.Forţat de împrejurări, tînărul profesor a descoperit o modalitate neobişnuită de a rezista, pe parcursul discursurilor, puseurilor de angoasă. Şi-a inventat suferinţe fizice inimaginabile, menite să stîrnească profunda compasiune a audienţei şi să-l liniştească astfel în privinţa apariţiei şi dezvoltării oricărei reacţii de respingere. Îşi anunţa studenţii " la debutul fiecărui curs " despre cumplita "problemă" care-i măcina sănătatea şi care-l făcea inapt pentru un bun exerciţiu didactic, în ziua respectivă (deşi, ciudat, lucrurile mergeau, ulterior, excelent în amfiteatru). Mima vertijul brusc, cefaleea totală, orbirea temporară sau răguşeala cavernoasă. "Bolile" erau însoţite de o simptomatologie adecvată: clătinatul pe picioare, sufocarea periodică, prăbuşirea aparentă. Gesturile histrionice ale amicului meu stîrneau rumoare în sală, dar, cumva neaşteptat, creau, prin efect indirect, o imensă simpatie şi delectare. Profesorul a ajuns, pe nesimţite, faimos şi apreciat. Cine mai preda " atît de frumos " cu gîtul prins în corsete rigide (de accidentat rutier), cu un ochi bandajat (ca ai piraţilor din poveşti), cu mîna în ghips/atele ori cu piciorul anchilozat, sprijinit de un baston?! Gloria lui deveni copleşitoare, se îmbulzeau mulţimi de studenţi să-l audă şi, mai ales, să-l vadă. După toate aparenţele, oamenii sînt amatori, pe lîngă ştiinţă, şi de mici horror show-uri, la botul calului. Vajnicul retor începu să fie invitat la conferinţe populare, organizate de municipalitate. Cu prilejul lor, tineri şi bătrîni în extaz se adunau pentru a-l audia pe nefericitul conferenţiar (despre el circulau deja, în comunitate, poveşti îngrozitoare ce proiectau direct în legendă destinul tînărului intelectual: că părinţii lui ar fi fost fraţi, şi de aici codul său genetic "maladiv", că şi-ar fi vîndut sufletul diavolului, precum Faust, pentru cunoaşterea absolută, că ar fi avut rude în Finlanda, unde toţi locuitorii dezvoltă, mai devreme ori mai tîrziu, diverse tipuri de cancer, din cauza unei gene deviate, provenite de la un strămoş comun etc. etc.). Cînd l-am întîlnit, colegul meu era complet răvăşit. Mi-a spus că, datorită popularităţii lui, Senatul Universităţii îi ceruse să ţină cursul de deschidere a anului academic, în faţa a cîteva sute de oameni. Tremura ca varga, nu ştia ce truc medical ar mai fi putut folosi. "Ce mă fac, bătrîne, ce mă fac?" " mă întreba complicatul meu prieten deznădăjduit. Din păcate, nu am avut cum să-l ajut.L-am sunat însă peste cîteva săptămîni, cînd ştiam că tragicul eveniment trecuse de mult, şi l-am întrebat prudent, cu jumătate de glas chiar, ce mai face. Mi-a răspuns vesel ca un cintezoi, lucru care m-a intrigat peste măsură. Nu-i stătea în fire să glumească, era mereu apăsat de grija discursului următor, desigur, mai complex, mai ameninţător, mai dramatic decît toate cele de dinainte. "Cum a mers cumplita prelegere?" " am îndrăznit atunci eu să întreb, accentuînd, cu subînţeles, termenul "cumplita". "Aaa, chestia aia" " a răspuns noul erou al retoricii postmoderne. "Floare la ureche, bătrîne. Floare la ureche." Hotărîse să vină la cursul în cauză într-un căruţ cu rotile, arborînd privirea omului dărîmat moral şi umerii încovoiaţi de durere ai năpăstuitului social. La simpla intrare în sală a conferenţiarului, întreaga asistenţă s-a ridicat în picioare, aplaudînd şi ovaţionînd frenetic.