În chiar aceste zile se fac fix trei ani de zile de cînd poveştile (445, cu aceasta) nu s-au mai suprapus aici. Timp în care, printre altele, m-am gîndit la ce spunea învăţătoarea mea din şcoala generală – şi iată, îţi destăinui şi ţie, cititorule: anume că se prea poate – spunea doamna – ca I. L. Caragiale, pe cînd mergea odată cu trenul de la Ploieşti la Bucureşti, chiar să fi întîlnit în vagon un june răsfăţat care să-l fi inspirat în crearea personajului „dl Goe“. Am verificat: povestioara, înainte de a apărea în manualele noastre, a fost publicată în ziarul Universul, pe 12 mai 1900. În tramă e vorba de un puşti de vreo 10 anişori – el se născuse, adicătelea, pe la anul 1890.

Iar dacă acceptaţi că învăţătoarea mea avea dreptate – şi dacă acceptaţi şi convenţia –, atunci e foarte probabil ca junele Goe, după episodul caragelian – fireşte – şi după ce a terminat cu repetenţiile, să fi urmat o şcoală militară (mariner... canonieri... Le Formidable... e credibil!). Şi taman venea peste România marele răzbel din 1916: moment în care dl Goe era un mîndru ofiţer de 26 de ani, tocmai bun spre a trece batalioanele române peste Carpaţi! Ceea ce a şi făcut – fără a putea, evident, schimba cursul – nefast, pentru noi – al războiului. Plin de noroc cum era (doar ştiţi cum îl scuipau de deochi mam’mare şi tanti Miţa!), el a scăpat nevătămat din lupte; ba chiar medaliat. Vă place, nu vă place, dl Goe putea fi unul dintre eroii ce au făcut România mare!

A mai trecut ceva vreme. Pe la 30 şi de ani, dl Goe – nici el băiat sărac – a luat de nevastă o fată educată la pension, cu casă în Bucureşti şi cu ceva pămînturi în provincie. Apoi le-au apărut doi copilaşi: fetiţa semăna cu dl Goe, iar băiatul semăna (din fericire?) cu mama sa – aşa cum se întîmplă şi la alţii. În scurt timp, dl Goe a lăsat armata şi a trecut la afaceri. Cu spor. A făcut şi ceva politică – şi de un lucru pot să vă asigur: el n-a avut de-a face nici cu legionarii, nici cu comuniştii! Ba dimpotrivă: i-a înjurat, în stilu-i copios, şi pe unii, şi pe alţii. Ca aproape orice român respectabil, în anii ’30 a fost un susţinător al regelui Carol al II-lea. Ba chiar, în 1938, e foarte probabil să fi intrat în Frontul Renaşterii Naţionale, partidul-fanion al ţării.

Dar, iaca, noi nori de război veneau peste biata ţară română! Dl Goe ajunsese un bărbat de 50 de ani. Experimentat, cu ceva relaţii şi bun la verb, el devine, în mai ’40, unul dintre directorii din Ministerul Propagandei Naţionale (ministru: istoricul C.C. Giurescu). În vara aceluiaşi an, dramă: ungurii ne iau parte din Ardeal, ruşii ne iau Basarabia şi parte din Bucovina. Vă place, nu vă place, dl Goe chiar a suferit. A scris articole, a vorbit la radio; pana lui şi vocea lui au tunat împotriva cotropitorilor.

Dar calvarul său abia începuse. Vine la conducere Ion Antonescu – plus legionarii, iniţial. Codreniştii & simiştii nu-l prea iubeau pe dl Goe. Drept care, distinsul bărbat stă mai mult ascuns cîteva luni, pînă trece iuful. În vara lui ’41, cînd Antonescu spune „Vă ordon, treceţi Prutul!“, dl Goe – liber, la el acasă – a lăcrămat iarăşi şi mai-mai să se ofere voluntar. Noroc cu soţia şi copiii, care l-au domolit. Pana şi verbul dlui Goe s-au animat iarăşi: împotriva lui Stalin, pentru mareşalul-Conducător şi pentru axa Roma-Bucureşti-Berlin. Dl Goe, speriat de ruşi (ca mai toţi românii), a tot sperat că arma secretă a lui Hitler apare – dacă nu azi, atunci mîine.


La finele lui august ’44, în lipsa armei lui Hitler, au apărut în Bucureşti cazacii lui Stalin. Dl Goe, totuşi, era neclintit în optimismul său. Ajunsese chiar să-l aprecieze pe regele Mihai. În ’45, la reforma agrară, dl Goe a pierdut ceva pămînturi – dar tot mai avea. La toţi cei care-i treceau pragul el le spunea, în acel an: „Nu ne vor lăsa anglo-americanii!“. O vreme, l-a bătut gîndul să intre în Frontul Plugarilor al lui Petru Groza – pe care-l cunoscuse în treacăt prin anii ’30. N-a mai fost cazul. În ’46, personajul nostru – tras la faţă şi de tot albit – a fost demascat, printre alţii, în Scînteia, ca vinovat de războiul antisovietic. În ’48 a fost arestat. Copiii săi au fost daţi afară din case şi trimişi la munca de jos. La puţin peste 60 de ani, într-una dintre numeroasele închisori ale ţării, dl Goe a murit visînd la ceva mîncare şi la bulevardele pe care, copil fiind, le străbătea în birjă, de 10 Mai, altădată.

Vă place, nu vă place, se prea poate ca dl Goe să fi fost, şi el, un martir din acest memorial al durerii.

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Scrie pe blogul Geopolitikon.