Cele două moduri de a privi România, din interior şi din afară, au început să interfereze. Obsedantele critici cvasixenofobe pe care le primesc – cel mai adesea nediferenţiat – românii strămutaţi prin toată Europa se fac auzite şi în mediul autohton. Astfel, capcana generalizării necumpătate îi cuprinde şi pe cei care ar trebui, prin „tehnica“ exemplului viu, să o contrazică. Am dobîndit obişnuinţa de a eticheta dispreţuitor diverse neputinţe caracteriale (de care nu sîntem nici noi înşine întru totul vindecaţi) cu discursul indignat, fatalist şi depreciativ de tip „Aşa-i în România!“, „Aşa sînt românii!“ sau alte formulări cu expresivităţi şi mai triste. Oare nu este o atitudine ipocrită, dincolo de a se dori una moralizatoare? Nu cumva ne este mai accesibilă „căutarea cu frenezie a defectelor“, vorba lui Mircea Eliade, decît luciditatea unei strădanii (auto)pedagogice salutare? Nimeni nu vrea să scuze, injust, tarele de comportament ale confraţilor de lîngă noi ori ale celor care au mers, mînaţi de neajunsuri insuportabile (unii) sau persuadaţi de mirajul unui cîştig facil şi ignobil (alţii), în străinătate, şi nici să nesocotească prejudiciul de onoare pe care îl resimte restul naţiei de pe urma unor exemple dezavuabile. Însă acest gen de diagnoză cu aspect de lamentaţie ipocrită a devenit o modă contraproductivă, un reflex cu efect de bumerang. Ruşinea de noi înşine şi tonul autoimprecativ, adoptate în faţa „oglinzii“ pe care contactul social cu Europa ne-o arată au, în cele din urmă, un pervers efect inhibitor asupra poporului român. Cui bono? Mai degrabă, cu asumarea sinceră a unei anumite stîngăcii a moravurilor, inerente primei interacţiuni masive cu lumea occidentală, ar trebui să depăşim stadiul blamării distanţate a conaţionalilor noştri care, tributari unei educaţii deficitare, pică testul probităţii şi al manierelor civice pe meleaguri străine. Extremele unei dialectici persistente – idilizarea psihologiei şi a ethosului mioritic, pe de o parte, şi urîţirea depresivă a realităţilor interne, pe fondul unor culpabilizări pătimaşe, pe de alta – ar trebui cumva temperate printr-o analiză obiectivă a perspectivelor, urmată de un impuls revitalizant. Pe lîngă eşecurile sale perpetue, unele într-adevăr exasperante, România merită creditul reconstrucţiei, mai întîi pe fundamente morale şi apoi, fireşte, pe unele socio-economice. Efortul de a redescoperi (şi, desigur, de a reface) frumuseţea clasică de caracter a românului – creştin, franc şi omenos din fire – nu este atît de descurajant pe cît îl arată unii. Şi, prin urmare, deloc himeric, cum ar fi tentaţi să spună alţii. Ţara noastră de valahi, moldoveni, ardeleni, olteni şi bănăţeni neaoşi are încă virtuţi genuine cu care să învingă defetismul pandemic al societăţii europene actuale. La fel cum deţine potenţial economic, peisaje şi resurse naturale demne de luat în calculul unei valorificări viabile. Voinţă şi responsabilitate să existe numai. Nedescoperiţi – sau, mai bine zis, „nemediatizaţi“ –, oameni de o remarcabilă consistenţă intelectuală grădinăresc, cu modestia lor strălucitoare şi rarisimă, straturile culturii naţionale. Tineri inventivi şi dinamici aşteaptă argumentul de bun-simţ care să-i ţină în ţară. Oameni care nu şi-au pierdut cultul onorabil al muncii şi-ar pune oricînd braţele şi priceperea în slujba unui viitor mai bun. Trebuie doar să (con)lucrăm toţi, de la vlădică la opincă, fără prejudecăţi sumare şi scepticisme cronicizate, la reabilitarea ţării, acolo unde este cazul. Pentru că, repet, nu în toate privinţele sîntem falimentari. Există opinii favorabile nouă, întemeiate şi nu puţine. Străinii care vizitează România ne descoperă apanajele – onorante – pe care noi le ignorăm blazaţi. Şi totuşi, vizita şi aprecierile lor nu ne îndeamnă la introspecţie şi judecată automobilizatoare. Hiatusul pe care modernitatea îl cultivă la nivel ideologic în raport cu valorile tradiţionale nu este inatacabil, ci doar vizibil deconcertant pentru noi. Toate aceste realităţi îşi aşteaptă un nou început, care ţine, nu în ultimul rînd, şi de o flexibilitate culturală bine cumpănită. Depinde doar de noi să-i dăm curs. Frumos şi încurajator sună o zicală românească: „Începutul este jumătate din drum.“

Ilustrația: Ion Barbu