A început timid şi clasic, cu două Americi: cea a bogaţilor şi cea a săracilor. A continuat cu America "de pe cele două coaste" versus America "din interior", apoi cu red states şi blue states. În interiorul fiecăreia, aidoma unei matrioşe ruseşti, Americile au continuat să se înmulţească, spre satisfacţia strategilor de campanie: America "albă" s-a împărţit mai întîi în "peste" şi "sub" 65 de ani, apoi în bărbaţi şi femei, femei "peste" şi "sub" 45 de ani, bărbaţi cu studii superioare sau fără, din mediul urban sau rural, catolici sau protestanţi etc. - pînă cînd din America n-a mai rămas nimic, doar amănunţite hărţi electorale. Lumea aşteaptă resemnată începutul campaniei electorale, convinsă fiind - vorba lui Kurt Vonnegut -, că "aşa merg lucrurile": statisticile se plictisiseră, analiştii anticipau blazaţi instalarea candidaţilor în blocstarturi, iar matrioşele aşteptau şi ele, frumos aliniate, aceleaşi promisiuni, atent decupate pentru nevoile fiecăreia.Cînd Barack Obama şi-a anunţat intenţia de a intra în cursa pentru Casa Albă, propunerea a fost primită cu entuziasmul copilului căruia i se oferă o pauză de zece minute: în sfîrşit, se puteau face nesfîrşite speculaţii pe tema democraţiei americane, în care, pentru întîia oară, un candidat-femeie se înfruntă cu un candidat-negru, pentru cea mai înaltă funcţie în stat. Obama reprezenta (paradoxal) o binevenită picătură de culoare într-un peisaj cenuşiu, zugrăvit altminteri în alb şi negru, întru prevenirea plictiselii. Discursurile lui au fost comparate cu cele ale lui Churchill, cel care "a mobilizat limba engleză şi a trimis-o la război". Iluzii însă, nu-şi făcea nimeni. Zarurile fuseseră deja aruncate. Odată oprite din rostogolirea mediatică, suficientă cît să ţină cîteva săptămîni lumea cu sufletul la gură, aveau să indice, cuminţi, şase-şase: Hillary Clinton. Aşa merg lucrurile.Nici măcar cu matrioşa ce i s-a alocat automat - electoratul de culoare - Obama nu s-a potrivit de la bun început. Încăpăţînatul a refuzat să intre în forma repartizată, comportîndu-se mai degrabă ca un... alb (ceea ce şi este, pe jumătate). În consecinţă, la primele alegeri primare, repartiţia votului afro-americanilor între Obama şi Clinton era de aproape jumătate-jumătate. A fost primul semn de degringoladă în rîndul matrioşelor. Nu însă şi ultimul. Senatorul le-a declarat război, refuzînd să vorbească în alb şi negru, red states şi blue states, blue collars şi white collars. În ciuda specialiştilor, un politician lua în serios inscripţia aproape ştearsă de pe nickels şi quarters - o inscripţie pe care nimeni nu se mai ostenea să o descifreze: "E pluribus unum". Treptat, realitatea a încetat să se mai conformeze experţilor şi statisticilor, matrioşele au început să se fisureze, iar unele dintre ele s-au prăbuşit de-a dreptul. Paradoxal, la şubrezirea acestora a contribuit inclusiv campania lui Clinton. Pedalînd pe imaginea femeii cu "balls", Hillary a ieşit de bunăvoie din matrioşa femeilor. Lumea a înţeles că înfruntarea se dă de fapt între o femeie-mai-degrabă-bărbat şi un negru-mai-degrabă-alb.De bună seamă, sistemul n-a stat nici el cu mîinile-n sîn. Senatorul de Illinois a fost acuzat iniţial că e votat de prea puţini negri (50%), apoi de prea mulţi (92%), de prea puţine femei albe (30% în Ohio) sau de suspect de multe (40% în Indiana), că e "elitist" (o acuzaţie gravă în SUA), că nu e suficient de "bărbat", ba că e, şi de aceea captează voturile bărbaţilor albi (peste 60% din voturile celor sub 65 de ani), ş.a.m.d. Matrioşele intraseră în vrie. Cu vreo trei săptămîni înaintea alegerilor primare din North Carolina şi Indiana, se părea că norocul îi surîde sistemului: reverendul Wright, fostul pastor al lui Obama, a ţinut cu tot dinadinsul să-şi reconfirme aberaţia conform căreia SIDA face parte dintr-un plan diabolic al albilor îndreptat împotriva negrilor. Experţii au răsuflat uşuraţi: sondajele de opinie reintraseră în normal. Ironia sorţii: un singur om, pretinzînd că luptă împotriva sistemului, era pe cale să-l salveze de la atacul unui alt om singur.Era însă prea tîrziu. Bulgărele o luase abitir la vale, iar avalanşa nu mai putea fi oprită. Omul cu pricina nu mai era de multişor singur. De partea lui se plasaseră între timp nu doar milioanele de albi şi negri, asiatici şi latinos, femei şi bărbaţi, tineri sau mai puţin, care, urmărindu-i discursurile, săriseră de pe canapelele unde-şi făceau veacul urlînd "yes, we can!", ci şi... mass-media. Urmînd pîrtia deschisă de către ne-ortodocşii John Stewart şi Steven Colbert, comentatori preţioşi de la televiziuni şi ziare prestigioase au început şi ei să constate, din ce în ce mai entuziaşti, "uite, măi, că se poate!". Şi s-a putut. În North Carolina, unde experţii îi dădeau 6-7% avans faţă de Clinton, Obama a cîştigat cu 16%. În Indiana, unde Clinton era creditată cu 5% avans, am stat pînă după 1 noaptea pentru a afla că senatoarea de NY a cîştigat la vreo 17.000 de voturi diferenţă. Din punctul de vedere al delegaţilor, a fost o catastrofă. Ca şi Angela noastră însă, Hillary a declarat că va merge mai departe."Merge degeaba" - a declarat Ana, fii-mea, cu siguranţa adolescentului supărat că nu poate vota într-o înfruntare electorală istorică. "E ca o găină fără cap, al cărei trup continuă să alerge" - a completat, cu cinismul vîrstei. Pentru ea şi pentru colegele ei de la liceul Bloomington South, matrioşa electoratului feminin s-a făcut ţăndări de multişor. Trăiesc, fără să ştie, entuziasmul Pieţei Universităţii - varianta americană. E frumos. E aproape prea frumos ca să fie şi adevărat. "Clinton pentru noi este Iliescu doi!" - mi-a scandat, mai în glumă, mai în serios, un alt român trăitor pe meleagurile Americii, constatînd că singura matrioşă ce i-a mai rămas întreagă e electoratul de peste 65 de ani, trăitor la ţară şi fără studii superioare. Pentru un preşedinte e cam puţin. Vorba unui comentator de la CNN (cetitor de Churchill) la aflarea rezultatelor: "Nu este sfîrşitul unei epoci. Dar este începutul sfîrşitului".Nu de eşecul lui Obama se tem însă româno-americanii pe care-i cunosc, ci de succesul său. Cu eşecurile ne-am obişnuit. De dezamăgiri ne temem. Fripţi cu CDR, suflăm şi-n Obama. Noi ne-am pierdut inocenţa.