„Costeşti, 17 noiembrie [1952]
Nu vreau să mă gîndesc la cele 19 luni trecute în închisoare. E ceva atît de străin de gîndul meu, de soarta mea adevărată îndreptată spre libertate, încît nu-mi recunosc nici o rudenie, nici o afinitate, nici o coincidenţă între mine şi cele prin care am trecut. Zadarnic am încercat să integrez acest timp în sensul vieţii mele. Am vrut să-i găsesc un rost, o explicaţie. Mă amăgeam cînd pretindeam că e o mare experienţă ce-mi poate folosi. Nu mi-a folosit toată urîţenia şi murdăria şi comicăria decît să mă limitez mai bine, să mă smulg din ea. Mă tem că m-am smuls prea complet, cum am constatat azi, umblînd cu scîrbă prin glodul primordial al drumurilor ţării noastre! De ce s-a răbdat atîta noroi, de ce într-o ţară în care e piatră şi rîurile cară pietriş, unde oamenii stau atît de mult de vorbă, să se lase atîta duşi de vorbe, de ce nu au simţit nevoia de a scăpa de aceste mlaştini permanente? (…) 

2 decembrie [1952]
Nu mai pot suferi simţămîntul că sînt oameni închişi şi torturaţi de oameni! Chiar dacă aş şti precis cine e cel care m-a trimis pe mine în închisoare şi lagăr, nu mi-aş cere revanşa. Este ceva atît de greu de suferit, încît nu o doresc nici duşmanului meu. Nu mai vreau închisori şi coerciţiuni, vreau oameni în libertate, crescuţi pentru a fi liberi cu adevărat. Căci ce puţini am întîlnit tînjind după libertate. Toate acolo o doreau pentru ceea ce li se da prin liberare: familia, confort, linişte, foarte puţine pentru libertatea însăşi. A fi liber, adică fără oprelişti exterioare, fără a fi supus nimănui, decît legii morale şi lui Dumnezeu care în fond te lasă şi te vrea liber!“ 

Alice Voinescu, Jurnal, ediţie îngrijită de Maria Ana Murnu, prefaţă de Alexandru Paleologu, Editura Albatros, 1997