La dolce strada

Două episoade scurte. La coadă, la casa de bilete de intrare la film, la două mall-uri bucureÅŸtene. 

 

1. Se proiecta The Artist, ultrapremiatul film al lui Michel Hazanavicius. Te duci ca la Maglavit, să vezi minunea. Cer un bilet. Mi se răspunde prompt: „ÅžtiÅ£i că e alb-negru, nu?!“ Răspund politicos că, da, ÅŸtiu. Dar întreb, la rîndu-mi, de ce trebuie să mă avertizeze asupra faptului că filmul e alb-negru. „Pentru că au fost spectatori care s-au plîns. Åži, dacă ÅŸtiau înainte, nu intrau la film.“ O asigur pe domniÅŸoară că n-o să mă plîng, ÅŸi mai cer o dată biletul. „E ÅŸi mut!“, insistă ea, surprinsă ÅŸi uÅŸor alarmată de tembelismul unuia care se încăpăţînează să meargă la o porcărie. I-am zis că-mi asum răspunderea, iar ea mi-a dat biletul, cu conÅŸtiinÅ£a faptului că-ÅŸi făcuse datoria: „Io v-am zis.“ 

 

2. Recent, la coadă, tot la film. Două domniÅŸoare îmbrăcate gen Catwoman – pe cuvînt de onoare! – una blondă-spic, cealaltă brunetă-obsidian. Singurele detalii care lipseau erau măştile. În rest, nu mai zic, înÅ£elege toată lumea. Genul ăla de apariÅ£ie la care nu poÅ£i să te uiÅ£i doar o dată. Trebuie să mai zăboveÅŸti un pic cu privirea, să fii sigur că ai văzut bine, că e posibil aÅŸa ceva. Nimic din toate astea n-a mai contat la deschiderea superbelor buze care ferecau, momentan, poarta sufletului: „Auozi?! Dă-ne ÅŸi noo două bilete la un film. Zi-ne care e mai bun, aÅŸea…“ Tînărul domn de la casa de bilete n-a părut deloc surprins de cerere. Era evident că nu i se întîmpla pentru prima oară. AÅŸa că le-a răspuns conform fiÅŸei postului: „Păi, uitaÅ£i-vă ÅŸi voi la afiÅŸe.“ Destul de îngrijorată că nu prinde un film care să-i capteze atenÅ£ia, domniÅŸoara brunetă se confesează: „Să mor io, ne-am uitat! Da’ nu le ÅŸtiu pă nici unu’. Zi… ăsta… Bărdmen… sau nu… zi, fată, la care ai zis tu… ăla, mă… care ai zis tu…?!“ Răspunsul soseÅŸte după o încruntare: „Să mori tu c-am zis io la care! Da’ zi, fată, să-Å£i dea la care l-a văzut el. Dă-ne la care l-ai văzut tu!“ Tînărul domn de la casa de bilete: „Nu mă bag io să zic la care. Dup-aia vii la mine că n-a fost bun.“ Coadă, pufăieli, ochi daÅ£i peste cap, conversaÅ£ia între domniÅŸoare curgea la fel. Pînă la urmă, la fel de firesc, de la coada paralelă a intervenit un domn: „Ia la Divergent. Zi-i să ia la Divergent.“ DomniÅŸoara blondă, sprijinindu-se de ghiÅŸeu: „La ăsta ia, fată! E bun ăsta? Sau… Să nu fie d-ăla cu… Zi să-Å£i dea la ăsta. La care a zis el. Deci, cum îi zice la film?“ 

 

Episoadele de mai sus n-au nici o legătură cu vreo privire superioară, pogorîtă peste „mahalaua ineptă“. Sînt momente normale, din lumea reală. Filmul e la fel cu un pachet de ÅŸerveÅ£ele, o cutie de Paracetamol, un ecler, sau un set de baterii. Un produs pe care dai bani, ÅŸi vrei să te asiguri – fiecare cum poate – că nu-i dai aiurea. Åži, ca orice produs care devine accesibil tuturor, la un moment dat, foarte repede, devine parte a lumii fireÅŸti. E o marfă care te satisface, sau nu. Iar atunci cînd te satisface, spui, firesc – aÅŸa cum ai face-o cu blugii care-Å£i plac, cu maÅŸinile, cu sucul sau cu mîncărurile favorite – că aÅŸa se face film. Ä‚sta-i filmul. Ca ăla care Å£i-a plăcut Å£ie, la un moment dat. Dincolo de orice teorie, de orice estetică ÅŸi de orice demers analitic, o asemenea reacÅ£ie e una perfect firească. E ca orice reacÅ£ie faţă de un obiect de folosinţă imediată. Ea nu împarte lumea în idioÅ£i ÅŸi iluminaÅ£i. 

 

Există însă o lume ÅŸi dincolo de orice poveste legată de gusturi personale, de opÅ£iuni, de niveluri de performanţă ale produsului, de game premium ÅŸi de ediÅ£ii de lux. O lume a obiectelor care gravitează într-un univers al lor, un spaÅ£iu în care noi nu sîntem elemente indispensabile. E o zonă a obiectelor care comentează pînă ÅŸi ideea de obiect, un interval fără dimensiuni, unde arta însăşi, în toate chipurile ei, se aÅŸază la coada perfect egală în drepturi a tot ceea ce înseamnă uman, dincolo de orice ierarhie. Acolo locuiesc ÅŸi filmele lui Federico Fellini, nu pentru că le-a pus cineva acolo, ci, pur ÅŸi simplu, pentru că sînt. 

 

DiscuÅ£iile despre valoare, gust, putere de recunoaÅŸtere sau de identificare, orizont de aÅŸteptare, competenţă, capacitate de descifrare, îÅŸi au, oricînd, rosturile lor. Există însă ÅŸi obiecte care există dincolo de aceste discuÅ£ii. Asta nu le face obligatoriu mai bune decît altele, ci le defineÅŸte felul altfel de a fi. Sigur, ÅŸi ele pot fi ironizate, descompuse, deconstruite, „explicate“, dezasamblate în bucăţele ÅŸi refăcute la loc, supuse oricărei rigori căreia i se poate supune orice. Cu toate astea, cumva, aceste obiecte rămîn. Ele nu sînt nici măcar din zona discuÅ£iei despre obiectele care „sfidează timpul“. Sînt din lumea creaÅ£iilor care, odată trimise în lume, ocupă un loc care e doar al lor. Åži nu sînt nici, aÅŸa cum le place unora să creadă, mari momente ale creativităţii umane, existenÅ£e florale suspendate, ale căror nectaruri sînt accesibile doar iniÅ£iaÅ£ilor. 

 

Sînt, pur ÅŸi simplu, filme, cărÅ£i, tablouri, muzici care aÅŸteaptă etern să fie descoperite, vizitate, contemplate. Nu adoraÅ£ia e condiÅ£ia existenÅ£ei lor, ci vibraÅ£ia intrării în rezonanţă. Participarea la ceea ce ele sînt. Intrarea în sfera lor de gravitaÅ£ie ÅŸi plutirea în atmosferele lor atît de diferite de la una la cealaltă. Lumea rămasă după Federico Fellini, lumea filmelor sale nu Å£ine cont nici de marile frămîntări interioare ale autorului, de obsesiile sale, de ce va fi văzut prin ferestrele vitrate ale LSD-ului, sau de ce va fi dorit – sau nu! – să încifreze. Universul filmelor sale nu e unul care îÅŸi aÅŸteaptă „exploratorii“, ÅŸi nici cerul înstelat, deasupra gurilor căscate admirativ. E doar un fel de a vedea lumea. Unul extrem de personal. „Toată arta e autobiografică. Perla e autobiografia stridiei.“  

 

Cătălin Åžtefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.  

Începînd din 16 aprilie 2015, împreună cu Dilema veche puteÈ›i achiziÈ›iona “ColecÈ›ia Fellini”: patru dintre cele mai bune filme ale regizorului Federico Fellini, care a primit Premiul Oscar pentru întreaga carieră în 1973. Detalii aici.