Citind despre vîlva creată de cartea, presupus plagiată, a domnului George Copos, mi-am adus aminte de un alt scandal care punea exact aceeaşi problemă. În 2001, Ioana Pârvulescu semnala, în termenii cei mai amabili cu putinţă, cum un celebru istoric al Facultăţii de Istorie prelua, fără trimitere, pasaje întregi dintr-un articol al domniei sale (http://www.romlit.ro/necuviina_d-lui_ioan_scurtu). Or, ceea ce mi se pare mie comun în ambele speţe este legat de responsabilitatea academică, ştiinţifică şi cum mai vreţi dumneavoastră, a profesorilor universitari, coordonatori de lucrări ştiinţifice pentru licenţă, master sau doctorat. Ce se întîmplă cu aceste sute, mii, zeci de mii de lucrări de licenţă sau master, elaborate de studenţi pentru a promova? Care este statutul lor? Cum pot fi verificate? Cum pot fi folosite de coordonatori? Unde sînt păstrate? Dacă, teoretic, lucrarea de doctorat este ridicată pe site, printr-un rezumat al ei, celelalte două „opere ştiinţifice“ sînt ascunse prin cine ştie ce arhivă a instituţiilor la cheremul şi folosul profesorilor. Sau aşa îmi pare mie după cele ce văd, aud. 
 
A folosi, în principal, lucrările de master ale studenţilor nu este o practică românească. Sau a recomanda studenţilor să aleagă o temă sau alta în funcţie de preocupările coordonatorului este, din nou, o practică curentă, atunci cînd se doreşte deschiderea unui teren de cercetare. Este, de altfel, dezirabil ca un profesor universitar, coordonator de lucrări academice, să-şi formeze o echipă, compusă din tinerii săi masteranzi, mai apoi doctoranzi, cu care să defrişeze o temă de cercetare. Asta se numeşte comunitate academică, necesară în orice domeniu de cercetare. Şi se mai numeşte „şcoală“. În momentul acesta, nu prea cred că avem astfel de comunităţi academice sudate, în care profesorul universitar să fie creator de „şcoală“, respectat, adorat, urmat de un grup de tineri şi împreună să impună un curent, o direcţie, ceva. În România există, în mare parte, profesori „mari“, orgolioşi, aroganţi, şi tineri mult prea nesiguri pe talentul sau capacităţile lor ştiinţifice. Mulţi dintre ei ştiu că lucrările lor sînt folosite de „maestru“, fără să fie citaţi, fără să fie consultaţi, fără să li se ceară acordul. Cum să reclame sau să protesteze, cînd se află la începutul carierei lor, cu speranţe că poate, dacă închid ochii, „maestrul“ îşi va aduce aminte de ei, la proxima promovare? De altminteri, raporturile sînt atît de inegale şi mîloase, că ar avea parte doar de necazuri şi ridicol. În plus, numai în România este ruşinos şi se socoteşte înjositor ca un profesor să citeze şi să folosească, după toate regulile academice, munca studenţilor pe care îi păstoreşte. Pentru Pierre Chaunu, de exemplu, era, dimpotrivă, o onoare şi un ţel să-şi promoveze studenţii, viitorii cercetători şi autori care-l vor pomeni prin operele lor. Citiţi La Mort à Paris, 16e, 17e et 18e siècles, Fayard, Paris, 1991, şi veţi regăsi acolo o cercetare de cea mai bună calitate, avînd la bază munca unei tinere echipe de masteranzi, ceea ce nu ştirbeşte cu nimic prestigiul şi calitatea marelui profesor Chaunu. Un exemplu dintre multe altele care ne demonstrează cum se construieşte şi se propagă o şcoală, în adevăratul sens al cuvîntului. 
 
Cînd scandalul Pârvulescu era în toi, am fost intrigată să văd că „marele profesor“ n-a avut nici o reacţie. Mi s-a explicat apoi, pe surse (că nu are nimeni curajul să-şi asume acuzaţia şi să o verifice prin compararea cu memoriile de master ale studenţilor din arhiva facultăţii), că autorul acuzat nu avea de ce să reacţioneze şi cum să reacţioneze, din moment ce nici măcar nu ştia cine era Ioana Pârvulescu. Doar folosise lucrările masteranzilor care, neştiind că vor ajunge „celebri“, plagiaseră, citînd aiurea. „Marele maestru“ căzuse în propria capcană. Cam acelaşi lucru şi în acest caz cu Copos şi un alt „mare profesor“ de la Facultatea de Istorie. Mă gîndesc că o fi avut domnul Copos un vis urît cu alianţele astea matrimoniale, deşi competenţele dumisale sînt altele, şi domnul Stelian Brezeanu s-a gîndit să-i uşureze chinurile meditativ medievistice cu o temă barosană. Unde se află responsabilitatea unor astfel de gesturi? Cine este responsabil de încă un mare rizil academic? Doar Copos? 
 
Lipseşte ceva din tot acest mîl academic: demnitatea. Plagiatorii şi plagiatul n-ar exista dacă fiecare dintre noi am înţelege, am iubi şi am respecta valorile profesiei pe care o practicăm.  
 
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013.