Cu cîteva primăveri în urmă, pe vremea cînd nepoţelul meu Tudor avea doar 5 ani, am fost împreună cu el într-un parc, unde aproape toată după-amiaza s-a jucat cu o energie debordantă. Nu am reuşit să-l desprind din tot acel univers de leagăne, tobogane, balansoare, chirăieli şi urmăriri ca-n filme decît cînd se înserase binişor. Era, dacă îmi aduc bine aminte, prima seară din acel an în care se simţea cu adevărat aerul primăverii, cerul era senin, plin de stele, iar strada aproape pustie. Mergeam pe jos, către casă, cînd Tudorel (care de la plecarea din parc nu scosese o vorbă, probabil din cauza oboselii, mă gîndeam eu) se opreşte brusc în mijlocul trotuarului şi spune, pe un ton aproape neinteligibil, ca pentru el: „Noaptea… cîntă un cînteţel…“. „Cine cîntă, mă?“, întreb eu nedumerit. „Noaptea asta“, zice el, de data asta mult mai tare şi arătînd spre cer, „cîntă un cînteţel pentru oameni, nu vezi?“ Nu, nu vedeam şi nici nu auzeam nimic, dar am răspuns automat, uimit şi bîlbîit, că da, e un cîntecel frumos… Este probabil şi motivul pentru care, după ce m-a privit în ochi cu un fel de dezamăgire, Tudorel a revenit, pentru tot restul drumului către casă, la tăcerea lui meditativă, în ciuda încercărilor mele de a dezvolta ideea, cu întrebări (prosteşti), gen: „Dar cum e cîntecul ăsta?“, „Poţi să mi-l cînţi şi mie?“, întrebări care nu dovedeau, de fapt, decît că nu auzisem nimic şi că spusesem o minciună. Acasă totul a revenit la normal, Tudorel a devenit la fel de comunicativ şi de activ cum îl ştiam, fără nici o urmă de supărare faţă de mine, numai că eu am rămas cu regretul că, în loc să încerc, la modul cel mai serios, să aud muzica aceea despre care mi-a vorbit pe drum sau să recunosc pur şi simplu că nu auzisem nimic, am dat un răspuns convenţional, automat, stupid, care a blocat ceea ce ar fi putut fi o comunicare extrem de interesantă. 
 
Îmi mai amintesc că, tot în perioada aceea (poate un an sau doi mai tîrziu), am mai făcut cîteva plimbări împreună cu el prin oraş, în timpul cărora se întîmpla ca, în afara discuţiilor coerente, cu întrebări şi răspunsuri concrete, să declanşeze spontan, din senin, fără nici o legătură cu contextul şi fără să aştepte răspuns, dar privindu-mă cu un zîmbet inteligent, mirat şi parcă îngăduitor în acelaşi timp, un adevărat torent de întrebări fără sfîrşit: „De ce oameni? de ce maşini? de ce asfalt? de ce pămînt? de ce străzi? de ce blocuri? de ce copaci?…“. „De ce“-ul era ataşat instantaneu la orice obiect pe care îi cădeau ochii, ca şi cum privirea lui s-ar fi împiedicat de toate acele obiecte ca de nişte obstacole inutile, fără sens, aşezate acolo într-un spaţiu care ar fi trebuit să fie curat, gol, liber, ca spaţiul cosmic sau ca eternitatea… Sigur, la aceste mici deliruri eu marşam, încurajîndu-l cu torente similare: „De ce magazine? de ce troleibuze? de ce furnici? de ce avioane? de ce ţînţari…“, ceea ce crea o stare de haos, de care rîdeam cu poftă amîndoi. Era un fel de concurs în care pierdea cel care nu mai găsea nici un „de ce“. Dar în timp ce rîdeam, mirarea lui mi se părea cumva justificată… 
 
Mai recent, chiar vara trecută, am surprins o discuţie foarte animată între doi copii, de condiţie bună, în vîrstă de 7-8 ani, care călătoreau împreună cu părinţii în trenul Suceava – Bucureşti. Vorbeau despre diverse performanţe personale: cît de sus s-a cocoţat unul în copac, cum a sărit altul în apă de pe un pietroi, cum a căzut la fotbal şi şi-a scrîntit glezna, dar nu a plîns deloc etc. La un moment dat, după o pauză de gîndire, unul dintre ei spune foarte serios: „Dacă te urci pînă la Dumnezeu şi-ţi dai drumul de-acolo nu păţeşti nimic“. Celălalt părea să înţeleagă foarte bine despre ce e vorba şi l-a aprobat cu toată convingerea, şi chiar cu un zîmbet admirativ. Deşi pînă în acel moment al discuţiei nici ei şi nici părinţii nu făcuseră nici un fel de referire la Dumnezeu sau la divinitate. După aceea au tăcut amîndoi, privind îndelung pe geam. Restul drumului aproape că nu au mai vorbit deloc. 
 
Sigur că viteza nebună a vieţii contemporane nu ne permite să comunicăm cu copiii noştri cum şi cît am dori, dar cred că, înainte de a decide asupra unei probleme atît de sensibile cum este transferarea către nişte străini a responsabilităţii privind instruirea propriului copil în chestiuni religioase, ar trebui poate să dăm mai multă atenţie legăturii naturale pe care copilul o are, încă de la naştere, cu divinitatea. Nu cred că există vreun părinte care să nu fi fost surprins de anumite observaţii sau comportamente ale copilului său care dovedesc clar că o astfel de legătură există – la intensitate maximă în prima copilărie, pentru ca apoi să se estompeze treptat, ajungînd ca la maturitate să dispară în totalitate, pentru a fi înlocuită cu o altfel de legătură, instituţională, convenţională, sugerată, învăţată şi nu simţită.
 
În fond, ce vrem să transmitem atunci cînd îi cerem copilului nostru „Trezeşte-te la realitate!“? Oare nu recunoaştem, tocmai prin ceea ce spunem, că, în afară de realitatea noastră, a adulţilor, mai există o altă realitate, poate chiar mai multe? Nu asta încearcă, de fapt, să ne reamintească poeţii?  
 
Foto: Shkumbin Sanja