Într-o conversaţie pe care am avut-o recent la o terasă, în faţa unei sticle cu bere, un bun prieten m-a întrebat, la un moment dat: „Şi... ce mai citeşti?“ „Coranul“, am răspuns. Descoperisem la un tîrg de carte o traducere în română făcută de arabi – mai precis, de Liga islamică şi culturală din România (Editura Islam, ediţia a VI-a, 2013), o cărticică mică, dar încîntătoare nu doar prin aspectul grafic al coperţilor şi paginilor, ci şi prin stilul de exprimare complet diferit de cel al traducerilor româneşti pe care le citisem anterior. O română perfectă, prin care răzbate, totuşi, nealterat, spiritul celor 1001 de nopţi. O carte scrisă în română de oameni care simt arăbeşte. „Vezi să nu te converteşti“, a fost singura observaţie a prietenului meu pe acest subiect, amuzat, probabil, de entuziasmul argumentaţiei mele. După care conversaţia noastră şi-a văzut liniştită de drumul ei.

Deşi făcută probabil în glumă, observaţia m-a pus pe gînduri. Să mă „convertesc“? La ce bun? M-ar ajuta în vreun fel să-mi schimb eticheta de „creştin“, care mi-a fost aplicată la naştere, cu o alta?  

Şi atunci, cum să mă „convertesc“? Mă convertesc şi ader la anumite idei exprimate în mahomedanism, taoism, creştinism, budism, hinduism, cioranism, baudelaireism, eliotism etc., care, prin elocvenţa şi forţa cu care au fost formulate şi aşternute în scris, îmi întreţin legătura cu ideea de divinitate, sînt de natură să-mi reînvie şi să-mi consolideze anumite senzaţii, anumite amintiri, lumini mai mult sau mai puţin clare, din lumea din care vin şi în care probabil mă voi întoarce.  

În ce mă priveşte, recunosc valabilitatea etichetelor religioase aplicate comunităţilor, dar am mari îndoieli în ce priveşte relevanţa acestor etichete aplicate la nivel individual.

În fond, o comunitate, ajunsă la stadiul de neam sau de rasă, nu este, decît „un rahat imens, prin care fojgăie gîndaci de bălegar şi din care, ici-colo, răsar flori diafane, o adunătură care se scufundă, şi indivizi care se ridică, imprevizibil, un spaţiu abandonat şi oameni care sfinţesc locul“, aşa cum spune Vintilă Mihăilescu despre neamul românesc, în lucrarea sa cu neobişnuitul titlu Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. (Perfect valabil, de altfel, pentru orice neam şi pentru orice colectivitate care a atins un nivel cantitativ notabil.) Şi asta poate tocmai pentru că o comunitate, luată în ansamblul ei, nu poate depăşi, in corpore (supărătoare insistenţă), nivelul spiritual de care sînt capabili indivizii care formează majoritatea sa numerică, pe cînd sufletul individual poate, în anumite cazuri, prin efort propriu, să dobîndească, încă din timpul vieţii, hlamida împăratului.

În orice neam există o majoritate covîrşitoare de necredincioşi şi o minoritate firavă de credincioşi, care, în general, sînt tăcuţi. Dacă e vorba să mă convertesc, m-aş converti la această minoritate, ai cărei membri trăiesc răsfiraţi pretutindeni – la Dolhasca, în India, în Tapir, în Siberia, în arhipelagul Sfîntul Vincenţiu şi Grenadine, sau în străfundurile junglei –, dar care ar fi sensul? Să facem echipă ca să ne luptăm cu cine?

Citind această variantă a Coranului, mi-a apărut ca extrem de plauzibilă posibilitatea ca esenţa ideii de religie să se reducă la această întrebare simplă: „Crezi sau nu în viaţa de după moarte?“

Din acest punct de vedere, există două categorii de indivizi: cei care exclud posibilitatea unei existenţe ulterioare morţii (şi care, în consecinţă, dau totul şi nu se dau înapoi de la nimic în această viaţă – de la „sacrificarea“ vieţii interioare şi autocunoaşterii în tot felul de scopuri care mai de care mai „nobile“, şi pînă la cele mai josnice ticăloşii), şi ceilalţi, care au anumite rezerve. Care îşi impun o anume marjă de siguranţă: „Şi dacă...?“

Nu e deloc greu să crezi că undeva, sus, în afară, în acel „Deschis“ despre care vorbeşte Rilke, există o Entitate superioară acestei existenţe. Orice gunoi uman, chiar şi un politician, crede într-o entitate superioară şi crede nu din nobleţe, ci din instinct. Natura sa interioară de sclav – care îi alimentează şi lăcomia pentru putere – îl duce automat la necesitatea unui stăpîn.  

Ceea ce este aproape inuman de greu de crezut este că tu, individul, te vei regăsi cumva, îţi vei recăpăta cumva simţirea şi conştiinţa, după stopul cardio-respirator de rigoare, într-o altă lume, de altă natură, cu un alt fel de aer sau fără aer, cu un alt fel de lumină sau fără lumină etc. O lume în care nu ai nevoie de corp. Că vei începe să distingi culori, forme şi lumini, entităţi care ţi se adresează, care te conduc pe anumite trasee, la anumite destinaţii, că vei avea din nou senzaţii, trăiri etc.

Mahomed este stupefiat, disperat, revoltat, profund dezamăgit de obtuzitatea acestei prime categorii. În Coran o arată în nenumărate locuri, din care nu amintesc decît două:

„Cei care nu nădăjduiesc în întîlnirea cu Noi şi se simt mulţumiţi de viaţa lumească şi se simt în siguranţă în ea – aceştia vor avea ca sălaş Focul pentru ceea ce ei au agonisit.“ (10:7)

Şi: „Viaţa aceasta e doar o joacă, o glumă, o podoabă, goană după laudă între voi şi după înmulţirea averilor şi a copiilor.“ (57:20)

Întîmplarea face ca, la scurt timp după încheierea lecturii acestui Coran şi după discuţia cu amicul meu, să-mi cadă în mînă Reflexiile şi maximele lui Vauvenargues, care, la pagina 386, aduce un argument neaşteptat:

„Pasiunile şi gîndurile mele mor, dar doar pentru a renaşte. Eu însumi mor zilnic în patul meu, dar doar pentru a căpăta o nouă prospeţime. (...) Cînd văd că prin puterea vie a sufletului meu pot readuce la viaţă gînduri de mult apuse, înţeleg că Cel care a făurit trupul meu poate, cu atît mai mult, să-i redea fiinţa. Vorbesc, şi sufletul mi se trezeşte: acele imagini moarte par să mă audă şi chipurile lucrurilor trecute îmi apar ascultătoare în faţa ochilor. (...) O, Tu, Suflet Nemuritor al lumii, tot astfel, glasul tău binevoitor îşi va striga creaţiile iar pămîntul cuprins de teamă va da înapoi tot ce a prădat.“

Nu-mi rămîne decît să exclam, odată cu el: „Cît de generoşi sîntem cînd e vorba să ne lipsim de dorinţa de autodesăvîrşire!“