Scriu într-o cameră în care a intrat Mihail Sebastian. „Odaia lui Pippidi (am trecut cîteva clipe pe la el, să-i duc nişte cărţi) e un fel de insulă în care mi-ar fi plăcut să trăiesc. O masă de lucru, o bibliotecă, singurătate, lumină, linişte.“ Data din jurnalul scriitorului este 17 noiembrie 1941. Dedicaţia de pe Accidentul, datată „Noemvrie 1941“, a fost scrisă tot atunci: „Domnului M. Pippidi, cu dubla părere de rău de a-l fi cunoscut aşa de tîrziu şi de a-i oferi abia astăzi o carte dinainte de război, pentru care autorul ei are doar scuza că a uitat-o definitiv“. Altă însemnare, la 4 iunie 1943: „Scurtă vizită la Pippidi, pe care nu-l mai văzusem de cîteva luni. Mica lui garsonieră, cu atîta linişte, cu atîtea cărţi, e pentru mine un fel de imagine a păcii“. Era, este, în Lascăr Catargiu, 15 A.
 
Dar Sebastian, unde locuia el? O aluzie din jurnal pare să indice adrese unde s-a oprit scurt timp, cu chirie, după ce venise de la Brăila, „oraşul cu salcîmi“: Sfinţii Apostoli, Popa Tatu, Radu-Vodă. Poate, la început, o baracă din Văcăreşti, dacă pasajul din De două mii de ani este o amintire. Tot acolo, cîteva rînduri descriu o locuinţă mai decentă, închiriată cu 1000 de lei pe lună: „O mansardă. Dar e a mea. Un scaun, o masă, un pat. Patru pereţi albi şi o fereastră înaltă, peste care se văd vîrfuri de copac din Cişmigiu“. În Accidentul, Nora povesteşte: „Eu locuiesc aici aproape, în Bulevardul Dacia, şi tramvaiul nu opreşte decît ori la Donici, ori la Vasile Lascăr“. Sau, mai departe: „priveliştea ei de fiecare dimineaţă, imaginea familiară a Bulevardului Dacia, curtea maiorului de peste drum, farmacia din colţ, staţia de taximetre“. Aşadar, un progres spre centru care corespundea unei ascensiuni sociale a tînărului care avea, în 1938, 31 de ani.
 
Acest parcurs cunoaşte atunci o nouă etapă, garsoniera de pe Calea Victoriei despre care scrie în jurnal: „Ar trebui să ţin minte că ăsta a fost unul din visele mele vechi şi ar trebui să fiu mulţumit... E o cameră mare, albă, cu multă lumină, la etajul VIII... Am o terasă destul de încăpătoare – ar primi cu uşurinţă trei chaise-longuri deschise – şi de acolo cuprind în semicerc jumătate Bucureşti. E, ca peisaj, ceva din intrarea în rada New Yorkului. Plutesc între buildinguri“. În mai 1939, cînd se întoarce dintr-o concentrare care l-a făcut să cunoască viaţa de soldat, e fericit să regăsească „o viaţă de sus, demnă, liberă, fastuoasă“. Cine l-ar putea ţine de rău pentru asta? „Camera mea albă, baia mea strălucitoare de curăţenie, patul proaspăt, terasa, biblioteca, lumina“ nu reprezentau numai un confort normal, ci elemente ale unui triumf social, mai ales că zilele de cazarmă au coincis cu perioada în care primea cele mai măgulitoare invitaţii de la familia Bibescu, la Corcova sau la Mogoşoaia. Precaritatea acestor succese se constată repede, din notele din 1939 şi 1940 despre dificultăţi financiare şi creşterea chiriei. „Pretenţiile proprietarilor mei mă sperie“ – în martie 1941 şi, după două săptămîni, adaugă: „Cu cît se apropie 23 aprilie, gîndul de a trebui să-mi părăsesc garsoniera devine mai apăsător. Mi-ar trebui 100.000 de lei ca s-o pot duce pînă-n toamnă“. În acelaşi timp în care persecuţiile antisemite nu-l mai ocolesc (i se confiscă aparatul de radio, aşa de important pentru concertele de muzică clasică şi pentru buletinele de ştiri de la BBC), e obsedat de inevitabila mutare. După doi ani şi jumătate, „e o intimitate care se rupe, e o legătură care se desface, e încă o dată, e un moment din viaţa mea care se termină“.
 
S-a mutat în strada Antim împreună cu familia de care, pînă atunci, se izolase. Începe o cronică a Bucureştilor în vreme de război şi a suferinţelor populaţiei evreieşti din cartierele Gabroveni, Văcăreşti, Dudeşti. Urmele lăsate acolo de rebeliunea legionară: „Nu a rămas casă, nu a rămas cocioabă, care să nu fi fost spartă, jefuită, arsă“. Apoi, din aprilie 1944, alarmele de bombardament: „Cînd am ieşit din adăpost, flăcări imense se vedeau spre Poştă şi Mitropolie... Un incendiu în Şelari părea că va aprinde tot oraşul. Flăcări albe, galbene izbucneau cu violenţă de peste tot“. Casa din Antim va fi distrusă, de ultimele bombe, la 26 august.
 
Odată cu Sebastian, o generaţie întreagă a trăit o experienţă care a arat brazde adînci în oraş. Bucureştii răsfăţaţi dinainte de război au dispărut şi chiar amintirea huzurului de altădată n-a supravieţuit, în perioada comunistă, decît clandestin şi sporadic.