● Atlantique (Franța-Senegal-Belgia, 2019), de Mati Diop.

Atlantique, debutul lui Mati Diop, a prins anul trecut competiția principală de la Cannes și a fost recompensat cu Marele Premiu al Juriului (al doilea ca importanță după Palme d’Or). Mulți – printre care și eu – își puseseră speranțele în acest film, încurajați de mediumetrajele precedente ale regizoarei franco-senegaleze. În special minunatul Mille Soleils (2013), un documentar transgresiv de 45 de minute în care aceasta pleca pe urmele actorului principal din filmul legendar Touki-Bouki (1973) al lui Djibril Diop Mambéty – care se întîmplă să fie unchiul lui Mati –, în special acel film, zic, o recomanda pe Mati Diop drept unul dintre cineaștii importanți ai momentului. Exista în Mille Soleils nu doar o voință de a nesocoti complet granițele – și așa poroase – dintre ficțiune și documentar, ci și ideea racordării la o istorie întreagă de cinema african printr-un gest politic de revalorizare a corpurilor negre.

Atlantique răspunde doar în parte acestor speranțe. Bazat pe un scurtmetraj din 2009, filmul trece în revistă numeroase realități ale Dakarului contemporan – de la condițiile precare de muncă la migrația clandestină spre Europa, care pune în primejdie viețile atîtor oameni. Dorința lui Mati Diop de a face cinema politic e și aici afirmată sus și tare, și încă pe mai multe planuri: de la denunțarea tratamentelor inumane ale muncitorilor neplătiți de luni bune la impulsul de afirmare a unor identități feminine emancipate, capabile să o rupă cu dogmele patriarhale retrograde încă în vigoare la nivel de societate. Parte dintre aceste lucruri se întrevăd grație personajului Adei (Mame Bineta Sane). Tînăra se împarte între dragostea pentru Suleiman – cei doi avînd o relație liberă și senzuală, care amintește de cuplul fabulos din Touki-Bouki – și bogătanul căreia i-a fost promisă pentru căsătorie. Văzîndu-se neplătiți de patru luni, Suleiman și colegii săi de muncă decid să plece pe mare înspre Spania, însă barca lor se răstoarnă și oamenii mor în larg.

Din ce-am povestit pînă aici, filmul pare că se așază hotărît pe făgașul unei drame sociale naturaliste, care să descrie neputincios mizeria societăților de azi. Nici gînd, însă, căci Atlantique o cotește radical înspre registrul filmului cu zombi (în sine, figura ideală pentru a denunța neajunsurile capitalismului) – și poate că aceia care n-au văzut filmul ar trebui să se oprească pentru moment aici. Intuiția lui Mati Diop e să ocolească șablonul unei fabule pline de văicăreli, somînd spiritele oamenilor morți pe mare să revină și să „locuiască“, pe timp de noapte, în corpurile fetelor. Noaptea devine astfel momentul cînd bărbați și femei se reunesc laolaltă într-un gest de solidaritate, sfidînd demarcațiile stricte impuse de societatea tradiționalistă. Prin cîteva acte militante, zombii reușesc să obțină ce vor – și să redea lumii un firav simțămînt de dreptate. Sub lumini hipnotice, Dakarul nocturn filmat de Mati Diop capătă alura unui teritoriu în care posibilitățile se redeschid. Filmul imaginează alte narațiuni, alte istorii colective – alternative mai bune la lumea noastră, care să respecte demnitatea fiecărei persoane și să acorde, în sfîrșit, putere de acțiune oamenilor care s-au văzut reduși la tăcere de-a lungul istoriei.

Utopia imaginată de regizoare are farmecul ei, iar dorința de distanțare față de cărările bătătorite, într-o încercare de a îmbogăți și a genera sensuri și povești noi, e salutară. Temperamentul de plasticiană al lui Diop face ca imaginile orașului să fie pline de falduri și complexități, refuzînd orice clasificare limpede: cînd pe buza documentarului – cu străzile ticsite ale cartierelor precare –, cînd de o forță aproape halucinatorie – în cadre repetate cu marea sau cu construcția (digitalizată) a unui turn ce luminează în noapte și pentru care Suleiman și tovarășii săi plătesc, pînă la urmă, cu viața. Ca să nu mai vorbesc de agilitatea socială impresionantă a lui Diop care, pe urmele unchiului său – Dakarul din Touki-Bouki e un topos fascinant, cuprinzînd deopotrivă zone hi-tech și cirezi pe străzi –, se simte la fel de bine, indiferent de treapta socială investigată.

E clar însă către ce segment al populației merg simpatiile regizoarei. În fond, această întoarcere a refulatului în figura zombi-ului e grăitoare pentru injustițiile de ieri și de azi comise la adresa continentului african. S-ar putea să fie totuși mai mult decît poate duce acest scenariu destul de subțire, care de la un punct încolo se înnămolește, didactic, într-o poveste polițistă spusă fără convingere. Calea aleasă de Mati Diop poate că va da roade pe termen lung, însă aici, în ciuda tuturor eforturilor, persistă totuși senzația că o narațiune frustă, fără brizbiz, ar fi funcționat mai bine, permițînd filmului să devină cu adevărat expresia unei lupte politice.

Atlantique este disponibil pe Netflix.