Filmul polonez Sweet Rush (Tatarak, în limba polonă), al celebrului Andrzej Wajda, se bazează pe o povestire a cunoscutului scriitor Jaroslaw Iwaszkiewicz. S-a bucurat de mare succes pentru multe motive: are actori foarte buni, o temă foarte interesantă şi o tehnică şi un talent de a folosi imaginea pentru care este suficient să menţionezi numele regizorului. De altfel, filmul a luat premiul Alfred Bauer la Festivalul de Film de la Berlin, 2009.

Pentru cineva care nu este expert şi nici nu discută meritele artistice ale filmului, aspecte legate de filmare, de meserie, dar care cunoaşte cît de puţin ceva din cultura poloneză – literatură, filme – un lucru este foarte clar şi fascinant; e un film foarte, foarte polonez. Totuşi, voi aminti un fapt care face nu atît dificilă vizionarea lui, cît cere un oarecare efort de concentrare. Este „un film în film“. Tema filmului este relaţia complicată şi complexă, subtilă şi răscolitoare între moarte şi iubire. Eroina principală a filmului este Marta, o femeie frumoasă, de vîrstă medie, care trăieşte alături de soţul ei, doctor, amîndoi părînd că-şi duc viaţa parcă paralel. Ei avuseseră doi fii, care muriseră foarte tineri în timpul războiului. Nenorocirea nu i-a apropiat, nu i-a făcut să plîngă împreună, nu i-a unit aşa cum lipeşti cu lipici două bucăţi de lemn sau de porţelan. Dimpotrivă. Nenorocirea a lucrat asupra cuplului ca şi cum s-a spart un vas şi spargerea a făcut ca două cioburi mari să se depărteze, să se aşeze pe podea la distanţă mare unul de altul.

Pentru a arăta existenţa lor paralelă, lipsa de comunicare, ca şi cînd existenţa fiilor era singurul lucru despre care ei comunicau, vedem cum soţul o întreabă, văzînd că este foarte palidă, dacă se simte bine, dacă a slăbit. Ea îi spune că a slăbit, chiar destul de mult, iar noi ne întrebăm, pe bună dreptate: Oare el n-a văzut acest lucru? Aveau o cameră mereu încuiată. Cea a fiilor. O cameră de băieţi, apropiaţi ca vîrstă.

 Într-o seară, ea a simţit că vrea să intre în camera băieţilor. El n-a oprit-o. A urmat-o, rugînd-o să iasă, că-i va face rău, o va întrista. Ea i-a aruncat o privire rea şi l-a întrebat dacă nu-i este ruşine că trăieşte. El a tăcut. Ea a încuiat camera. Trăiau o iubire „îngheţată“. Fiecare era singur. Durerea absenţei băieţilor i-a întors spre interior. El era singur cu el şi durerea lui. Ea era singură cu ea şi durerea ei. Erau atît de absorbiţi de pustiul lor, încît nu mai încăpea nimeni. Totuşi, ceva se întîmplă. Privirile ei se opresc asupra unui tînăr, un băiat frumos, cam simplu, dar mustind de viaţă, care avea o iubită de care se desparte. Ei îi trece prin cap să-l facă să citească, apoi să vină la ea să ia o carte şi, în sfîrşit, să meargă împreună să înoate în rîul din apropiere. Aici urmează o scenă ciudată. Şi cît de maestru este Wajda în imaginile pe care le vedem! Ea îi mîngîie spatele, îi risipeşte nisipul de pe spate cu degete tandre şi apoi îşi lasă capul pe umărul lui. Ca spectator, nu ştii ce să crezi; gestul ei este cel al unei femei care se unduieşte erotic, sau al unei foste mame, cu gîndul la copiii ei pierduţi, care ar fi fost de vîrsta acestui tînăr.


Ce este interesant, dar şi dificil de urmărit este că apar secvenţe în care Krystyna Janda, actriţa din „filmul din film“, vorbeşte despre moartea soţului ei, Edward Klosinski, colaborator apropiat al lui Andrzej Wajda, care a murit în 2008, cu un an înainte de a se termina filmul. Aceste secvenţe ne arată o actriţă care trecuse printr-o traumă şi juca viaţa unei femei care trecuse printr-o traumă.

Dar, dincolo de complicaţia de a vedea un „film în film“, ca spectator ţi se deschid multe direcţii de reflecţie asupra ideii de viaţă şi de moarte. Trebuie oare să vedem viaţa împletindu-se cu moartea şi astfel să nu uităm că doar iubirea ne dă dimensiunea vieţii, a faptului că sîntem vii? Este oare această trăire, acest comportament ceea ce psihologii numesc rezilienţă? Există oare oameni care împietresc, aşa ca soţul acestei femei şi oameni, ca ea, pe care viaţa îi „trage de păr“ aşa cum acel tînăr smulgea, cu greu, plantele verzi, adînc înrădăcinate, pentru a le elibera de rădăcini?

Sweet Rush va fi proiectat în cadrul celei de-a XIV-a ediţii a Festivalului Filmului European, organizat de Institutul Cultural Român, care va avea loc în perioada 6-30 mai 2010 în Bucureşti, Braşov, Iaşi, Tîrgu-Mureş şi Timişoara.