La întocmirea acestui top, regula jocului (căci fără una nu se poate) a fost următoarea: să aleg doar dintre filme proiectate în premieră, de-a lungul anului 2013, pe ecrane cinematografice româneşti, însă eliminîndu-le pe acelea care au beneficiat doar de una-două proiecţii în cadrul unor festivaluri, evenimente speciale etc. Iată:

1. Calul din Torino (A torinói ló): După ce calul său refuză, într-o dimineaţă, să se mai lase scos din grajd, un vizitiu rămîne izolat, împreună cu fiica sa, în coşmelia lor din pustă, suflată de un vînt sălbatic. Următoarele zile aduc, pe lîngă înteţirea vîntului, alte semne cum că sfîrşitul lumii e aproape, şi nici un semn cum că activitatea fiinţelor umane ar fi, în ultimă instanţă, concludent distinctibilă de procesele brute ale naturii. Repetitivitatea lor fără ieşire transformă activităţile zilnice ale celor doi – trebăluit, mîncat, dormit, tăcut, vizitat degeaba grajdul, privit prostrat pe fereastră – în ritualuri absurde. De o elementaritate biblică şi totodată neo-neo-…-neorealistă, filmul maestrului maghiar Béla Tarr combină indeterminarea istorică a parabolei cu ascuţimea senzorială a experienţei conjugate la hiperprezent.

2. Înainte de miezul nopţii (Before Midnight): La 9 ani după Before Sunset şi la 18 ani după Before Sunrise, regizorul american Richard Linklater operează un reality check asupra cuplului său de suflete-pereche, Céline (Julie Delpy) şi Jesse (Ethan Hawke), trecuţi şi ei, între timp, de 40 de ani: cum a rezistat dragostea lor la frecuşul zilnic cu ceea ce Jesse numeşte „the bullshit of life“? Dincolo de răspunsurile abrazive de-aici, ceea ce se adună, din 1995 încoace, e o tot mai emoţionantă mărturie cinematografică despre trecerea a doi oameni prin timp.

3. Inside Llewyn Davis: Deloc romantizantă, dar nici meschin-crudă, comedia fraţilor Coen despre un loser de folkist american, din epoca frigidă de dinainte ca anii ’60 să devină chiar anii ’60, îl portretizează pe artistul-în-luptă-cu-o-lume-represivă ca pe un catîr absurduţ, semănător de haos şi recoltator de umiliri, dar îi concede demnitatea unei doze de talent muzical şi de mister biografic.

4. Cînd se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism: Cînd un crush pe o actriţă secundară îl distrage de la ambiţia sa (nu se ştie cît de demnă de a fi luată în serios) de a face un film politic, un regizor contorsionat îşi aranjează o zi de chiul de la filmare, zi pe care şi-o petrece, în bună parte, perorînd compulsiv, în urechile încordate ale actriţei, despre artă şi viaţă. Sub ochii neamăgiţi ai lui Corneliu Porumboiu, în subteranele verbiajului intelectualist al celor doi se dau lupte pentru dominare şi independenţă. Capacitatea artei cinematografice de a spune „adevărul“ e simultan afirmată şi pusă la îndoială.

5. Heli: Notorietatea dobîndită de filmul lui Amat Escalante s-a datorat reprezentării explicite a unui episod de tortură, dar mai remarcabilă decît episodul în sine este atmosfera de paranoia politico-metafizică pe care o lasă în urmă. În ultimul său act, filmul transcende mizerabilismul made in Mexico şi devine o generalizare poetică despre vulnerabilitatea săracilor, oricînd strivibili de forţe teribile şi pentru ei obscure.

6. Gravity: Viziunea asupra măreţiei Omului faţă cu măreţia Cosmosului e cam New-Age-sentimentală pentru gustul meu, dar Gravity rămîne nu doar un blockbuster, ci şi un autentic film de avangardă – în măsura (deloc neglijabilă) în care regizorul Alfonso Cuarón a venit cu soluţii noi la problemele punerii „în scenă“ a unor acţiuni dramatice derulate în spaţiul cosmic.

7. Zero Dark Thirty: Focalizată pe „tehnicalităţile“ reci (şi uneori seci, cum ar fi nenumăratele şedinţe) ale unor operaţiuni militare şi de spionaj, în detrimentul retoricii, al licenţelor spectacularizante şi al „umanizării“ personajelor, această relatare despre vînarea lui Bin Laden (foarte bine regizată de Kathryn Bigelow) e un film cu probleme, dar înseşi problemele lui – vizînd pretenţiile de apolitism (de no comment, just facts) ale unei asemenea maniere de relatare – îl fac demn de o discuţie mai largă.

8. Nu (No): Această cronică a referendumului chilian pentru demiterea lui Pinochet se concentrează pe orchestrarea şi desfăşurarea celor două campanii de propagandă televizuală – cea pro şi cea contra. În regia lui Pablo Larraín, prezentarea acestei bătălii a discursurilor (mulate pe formatele moderne ale entertainment-ului TV) e captivantă, instructivă şi complet nesentimentală.

9. Vacanţa de primăvară (Spring Breakers): Această feerie trash, care celebrează ambiguu cultura de plajă (cu hedonismul ei preformatat, cu pornografia ei nu-chiar-pe-faţă şi faţa ei interlopă nu-chiar-ascunsă), este cel mai mainstream film al bad boy-ului american Harmony Korine.

10. Aici trişez, inventînd o proiecţie de durata unui lungmetraj obişnuit, dar compusă din cele mai bune bucăţi ale lui Django Unchained (cam toate secvenţele cu proprietarul de sclavi jucat de DiCaprio), urmate de cele mai bune bucăţi din Grandmaster-ul lui Wong Kar-wai (nu poate lipsi lupta din gara înzăpezită), şi, pour la bonne bouche, o secvenţă muzicală: cei doi fraţi din Io e te al lui Bertolucci, dansînd strîns îmbrăţişaţi pe „Ragazzo solo, ragazza sola“ al lui David Bowie.