● Der goldene Handschuh / Mănușa de aur (Germania-Franța, 2019), de Fatih Akin.

În afară de subiect – viața și peripețiile unui criminal în serie, Der goldene Handschuh / Mănușa de aur nu are mai nimic în comun cu filmul lui Lars von Trier The House That Jack Built, distribuit în România tot anul acesta: nici îndrăzneala lui von Trier de a abandona simpla observație a unei rutine morbide pentru o pătrundere (la propriu) în mintea ucigașului; nici curajul de a duce fascinația deja tocită pentru astfel de figuri tenebroase ale istoriei la ultimele ei consecințe – adică la trasarea unor paralele plauzibile, oricît de scandaloase, între gestul de a ucide și gestul de a crea – deci, între crimă și artă; și nici măcar dorința de a polemiza fie și parodic cu alte filme ale genului sau cu alte clișee ale genului – ici o replică ironică de tipul „Nu e bine să te urci în mașina unui necunoscut, poate dai peste un criminal în serie“, care se adeverește peste puțin timp, colo o dîră de sînge lăsată pe șosea și mai apoi ștearsă ca prin minune de ploaie. Există, în astfel de momente, ceva ce îi scapă complet lui Fatih Akin: un umor salvator, nebunesc, care mai alungă din duhoarea de cadavru, basculînd filmul iar și iar în alte zone decît cea pur voyeuristică: Jack nu ucidea doar ca să oripileze spectatorul, ci și – la fel de important pentru von Trier – pentru a filosofa pe seama actului, pentru a analiza implicațiile estetice ale gestului, în fine, pentru a-l extrapola și a-l îmbogăți cu sens.

În lumina acelui film, Mănușa de aur pare mult mai convențional: un biopic despre ucigașul german Fritz Honka, bazat pe bestseller-ul publicat de Heinz Strunk în 2016. Filmul urmărește traiul lui Honka în nocturnul Hamburgului din anii ’70, însă, așa cum alege Akin să spună povestea, „trai“ pare un cuvînt prea generos pentru personajul său: la ani-lumină de lumea crispată, obligatoriu respectabilă, din precedentul film al lui Akin Aus dem Nichts / În ceață, Honka face parte dintr-un univers underground al celor laissés-pour-compte în societatea germană postbelică. Bețivi, nemernici, libidinoși de ocazie – sau pur și simplu neajutorați – populează acest marasm cotidian, ceea ce, oarecum paradoxal, contribuie la a ni‑l face mai atașant și mai viu decît morala revanșardă, cinică din În ceață.

Asta și pentru că Mănușa de aur (după numele barului în care Honka își bea zilele, agățînd femei pe care apoi le omoară în apartamentul său) e, per total, un film mai interesant decît În ceață, fie doar și pentru ce ar fi putut să reprezinte: o explorare originală, provocatoare a păturilor umane abisale, o elegie „scandaloasă“ pentru un trai necomplexat de rigori sociale, departe de privirile acuzatoare ale celor bine poziționați în ierarhia societății. În schimb, Akin nu pare deloc interesat de fauna filmului său, pe care o expune doar pentru pitorescul ei (femei obeze, bărbați cu dinți cariați – totul caricaturizat), și nici nu reușește să formuleze, prin dezgroparea acestei fîșii neobservate de lume din trecut, vreo critică la adresa unui prezent injust față de marginali. Aroganța regizorală pune greșit accentele: barul e filmat ca o speluncă de joasă speță, în timp ce clienții săi nu apar decît ca simpli ratați.

Această ocazie ratată de solidarizare cu cauza perdantă dă, totuși, cele mai ofertante momente ale filmului: bălmăjeli, insulte și încercări chinuite de interacțiune pe care Jonas Dassler, foarte abil în rolul lui Honka, le pune la bătaie în bar. Condus mai mult de scenografie – apartamentul lui Honka e de-a dreptul sordid – decît de mizanscenă, filmul insistă să redea din belșug modus operandi-ul haotic al lui Honka: frustrat sexual și profesional, omul se răzbună pe femei vulnerabile, terminate, care au pierdut totul și nu pot opune nici un fel de rezistență. Oricum ai da-o, pilda filmului e destul de tulbure: ce rost mai are, în anul 2019, un film ce îi refuză din start victimei orice fărîmă de demnitate? În cazul acestui spectacol ieftin-provocator, secvențele observaționale ale lui Akin, în care camera stă imobilizată pe trepied, voyeurist, tăind doar cînd e cazul, devin o mostră a abjecției. E, de fapt, opusul filmului lui von Trier, care funcționa prin metalimbaj și distanțare critică: Akin bagă degetul în ochi. Și e foarte ciudat cum, în plină epocă #metoo, astfel de filme, expresie a cine știe cărei defulări – a se vedea mai ales cazul Abdellatif Kechiche –, își fac loc încet, dar sigur, prin festivaluri.

Mănușa de aur rulează în cinematografe din 21 iunie.