diția a opta a Festivalului de film horror „Lună Plină“ s-a desfășurat ca de obicei în satul săsesc Biertan, de data asta în absența primarului, descurajînd astfel eventuale speculații electorale privind asocierea cu cultura ororilor. Motivele pentru care festivalul rezistă încă (și nu e singurul, mai avem Festivalul Dracula la Brașov) îmi scapă. În ce privește consumul, apetitul românilor pentru cultura horror e mult mai slab decît apetitul pentru realități horror; în ce privește producția, la cultura horror contribuim mai degrabă involuntar, oferind altora modele și surse de inspirație. Avem dificultăți în a distinge fantasticul de superstiția cotidiană, ororile naturale de cele administrativ-politice și toate astea influențează direct capacitatea de abstractizare, de sublimare a realității în spațiul conceptelor. Filmele horror au început să aibă succes masiv de casă la noi abia de la lansarea sălilor 4DX, unde ne ducem să fim scuturați, udați, bătuți de vînt, pentru o experiență senzorială mai degrabă decît una conceptuală. Popor pragmatic, țintim spre beneficii palpabile – se spune că vizionarea unui film de groază arde 200 de calorii și stimulează sistemul imunitar.

Festivaluri precum „Lună Plină“ au misiunea de a regulariza cît de cît modul în care ne raportăm la horror – oferind filme de gen din diverse țări și variate culturi, demonstrînd bogăția temelor și motivelor încadrabile aici, precum și a tehnicilor cinematografice asociate lor, canalizînd oroarea spre spațiul ideilor și experimentelor artistice; nu în ultimul rînd, împachetînd toate astea într-o experiență turistică, într unul din satele pitorești ale Transilvaniei. Atracțiile oferite de festival celor care nu se omoară după filme includ concerte în sau în preajma bisericii medievale din Biertan, concursuri de tip Treasure Hunt și Escape Room, workshop-uri pentru diverse tipuri de „creativitate“ (machiaj, sculptat de bostani). În sfîrșit, fiecare ediție bifează tradiția proiecției nocturne a musical-ului The Rocky Horror Picture Show la care se merge cu versurile învățate pe de rost, căci se lasă cu cîntat și excese bahice prelungite cu petrecerea din campingul festivalului – mai bine populat acum decît la ultimele patru-cinci ediții, indicînd un reviriment al evenimentului.

În mod înțelept, această ediție a evitat producțiile de violență excesivă, orientîndu-se înspre zonele mai suculente ale genului – comedia neagră și horror-ul de comentariu social.

E posibil să fi fost ediția cu cele mai multe filme din istoria festivalului – s a consacrat deja tradiția ca sala Karloff (fost cămin cultural al satului) să fie rezervată unui maraton de titluri clasice, în timp ce celelalte locații (sala Hobana, grădinile Méliès și Vertigo) au oferit în paralel o competiție de titluri recente, în general debuturi. În acest fel spectatorii pot opta între a se distra la titluri consacrate sau a risca la titluri de competiție, unde informații despre filme nu prea există, iar surprizele plăcute alternează cu filme ce solicită indulgență. Celor două linii directoare li se adaugă și o competiție de scurtmetraje pentru cei care nu mai au răbdarea necesară lungmetrajelor.

Secțiunea competițională a atras mai multă calitate decît în edițiile recente, semn că festivalul are deja o reputație internațională, iar selecționerii au de unde alege. Printre titlurile reușite s-a numărat The Last Serb in Croatia (r. Predrag Licina) – bornă istorică, deoarece este primul film zombie balcanic (dacă nu punem la socoteală Grecia), respectînd tradiția de a exploata conceptul în cheie politică: în mijlocul unei molime zombie, croații sînt stupefiați să afle că unicul antidot e sîngele sîrbesc amestecat cu rachiu, iar slovenii încearcă să exploateze conflictul printr-o murdară alianță cu o NATO căreia nu îi pasă cu adevărat de soarta Balcanilor. Filmul necesită o bună cunoaștere a tensiunilor naționaliste din fosta Iugoslavie și a stereotipurilor umoristice prin care etniile de acolo fac haz de necaz. Slavoj Zizek își amintea că a sesizat iminența războiului iugoslav în momentul în care despre anumite lucruri nu se mai putea glumi. Filmul acesta e un semnal că s-a recuperat ceva din simțul umorului sacrificat atunci. Rămînem cu frustrarea de a fi una dintre ultimele țări europene care nu a produs un film zombie, în condițiile în care sîrbii și croații au avut mai multe orgolii de călcat pentru a face această comedie posibilă.

Tot între titlurile reușite se numără și Knife+Heart (r. Yann Gonzalez), un hibrid de dramă LGBT și slasher movie. Vanessa Paradis joacă o regizoare de comedii porno gay care își vede actorii căsăpiți treptat de un criminal în serie care nu tolerează filmele respective. Regizorul Gonzalez reușește să pășească pe o graniță foarte fină între parodie horror și dramă queer, acordînd atenție deosebită aspectelor vizuale și sonore (coloana sonoră aparține fratelui său mai celebru, muzicianul Anthony Gonzalez). Tot într-o cheie sexo-marxistă, debutul australian The Furies (r. Tony D’Aquino) a speculat pe seama „gamificării“ feminismului – o organizație ocultă pune la cale un joc macabru în care un număr de bărbați cu măști de porci și un grup de femei sînt obligați să se căsăpească între ei, urmînd anumite restricții și roluri de gen. A mai fost polonezul Werewolf (r. Adrian Panek) – drama de război a unui grup de copii evrei hărțuiți de cîinii rămași în urma soldaților naziști care s-au retras din Polonia, cel mai sobru film al ediției.

Alte titluri mai puțin rafinate, dar rezonabil de distractive au fost: primul film norvegian cu vampiri, Vidar the Vampire (r. Thomas Aske Berg și Fredrik Wal-deland) – cîștigător al trofeului Festivalului Dracula de anul trecut, recomandat fanilor comediei blasfemiatoare; comedia australiană Mega Time Squad (r. Tim van Dammen) – cu gangsteri ce călătoresc în timp cîte cinci minute pentru a rezolva diverse complicații gangsterești; argentinianul Abrakadabra – încheierea trilogiei giallo a fraților Onetti care de cîțiva ani își trimit fiecare film la Biertan; nemțescul Luz (r. Tilman Singer) – cu un spirit lesbian ce posedă trupul unui bărbat provocîndu-i tulburări de identitate de gen.

Titlurile slabe au fost mai ușor de evitat de data aceasta. Am nimerit totuși la Deadtectives (r. Tony West) – comedie cu vînători de fantome, amuzantă doar pentru fanii Scooby Doo – și la Children of the Dead (r. Kelly Copper și Pavol Liska) – teoretic o ecranizare a romanului nobelizatei Elfriede Jelinek, filmul suferind de problema că nimeni din cei implicați nu a citit romanul, ci s-a croșetat o serie de poante pe marginea ideii sale generale: zombie naziști, evrei și refugiați sirieni învie din morți și fac un bairam cu șnițel austriac, prezentat ca film mut pe 8 mm. Au mai fost cîteva titluri pe care le-am sărit din rațiuni de suprasolicitare; cum ziceam, densitatea filmelor a fost mai mare decît la edițiile trecute.

Maratonul de clasice (defalcat pe două zile) a constat în cele șapte filme ale seriei A Nightmare on Elm Street, produsă între 1984 și 1994 pornind de la filmul lui Wes Craven despre entitatea malefică Freddy Krueger, care călătorește prin visele oamenilor și îi maltratează în somn. Ca orice serie de lungă durată, e o suită de titluri motivate de succesul filmului original, în direcții nu întotdeauna inspirate, însă, la pachet, oferă o experiență interesantă legată de evoluția posibilităților tehnice ale vremurilor respective, amuzînd și prin rolurile de debut ale unor celebrități (Johnny Depp, Patricia Arquette). Ultimul titlu al seriei propune chiar o abordare „meta“ cu mult înainte ca cinema-ul horror să îmbrățișeze tehnica respectivă – tot Wes Craven avea să o perfecționeze în seria Scream, cu care ajunsese să își parodieze parodiatorii. În aceeași categorie a titlurilor clasice a intrat și proiecția aniversară Zombie (r. Lucio Fulci), filmul spaghetti-horror care a importat (și parțial plagiat) conceptul zombie în cinematografia europeană. S-a respectat și tradiția proiecțiilor de film mut cu muzică live – trupa Foley’ala și vocea Irinei Margareta Nistor au acompaniat The Phantom Carriage (r. Victor Sjöström), producție suedeză de acum 100 de ani care l-a marcat pe Bergman.

Festivalul nu are încă anvergura evenimentelor similare de tradiție din străinătate (Frightfest, Sitges, MotelX etc.), însă are o identitate aparte prin poziționarea rurală, iar dezvoltarea sa se integrează treptat în potențialul turistic al zonei. Se aude tot mai des prin Europa de festivalurile românești (TIFF, Electric Castle etc.), iar „Lună Plină“ e o oportunitate ca România să aibă o prezență relevantă și în această nișă – o prezență la nivel artistic ar trebui să fie preferabilă ororilor cotidiene.

Aron Biro este autorul blog-ului http://aronbiro.blogspot.com.