Us / Noi (SUA, 2019), de Jordan Peele. 

Nu sînt mulți regizori, la ora actuală, care să practice un cinema politic la fel de inteligent, de entertaining și de relevant precum Jordan Peele. Ca să-l caracterizez în două cuvinte, aș zice că -Peele e un autor calculat, dar plin de resurse. În acest sens, Us, noul său film, este și nu este o surpriză: Peele își păstrează aceeași perspicacitate – deja aflată la lucru în precedentul Get Out – cu care speculează cît se poate de eficient pe marginea unor lucruri ultrafamiliare. Pe de altă parte, Get Out era un film sec, economicos, cu un mesaj tăios și o imagine frustă. Ceva s-a schimbat în Us, care pornește la fel de simplu – o altă casă de vacanță, o altă escapadă departe de oraș care nu anunță nici o peripeție –, dar țintește mult mai sus.

Complexitatea, în sine, nu e neapărat un avantaj – Get Out, film despre un individ afro-american inocent, care se trezește în plin infern rasist, a funcționat atît de bine tocmai pentru că nu se încurca în înflorituri. În schimb, Us e un hățiș de aluzii, metafore și coincidențe – și probabil că un film mai direct, așa cum spune criticul Cyril Béghin în Cahiers du cinéma, ar fi fost de ajuns, ba chiar de dorit. Spre avantajul lui însă, Peele nu poate fi acuzat de imprecizie, nici de manierism: Us rămîne, în ciuda straturilor multiple care-l îmbracă, un film nervos, angajat, ce se folosește subtil de eticheta „horror“ pentru a ridica la fileu o seamă de revendicări arzătoare – o rețetă de altfel foarte fertilă, pe care am gustat-o recent și în Sorry to Bother You, filmul regizat de Boots Riley.

Dincolo de orice, esențial îmi pare faptul că Peele nu ezită să treacă totul prin foc și sabie: rasism, masculinitate decăzută, raporturi de clasă, o critică acidă la adresa Americii – nimeni și nimic nu scapă întreg din această poveste de tip home invasion, în care o familie middle class de culoare este atacată de „dublul“ ei, un clan venit din străfundurile întunecoase ale omenirii. Peele ironizează subtil rutina moale a protagoniștilor, blazați într un mimetism al visului american (un ideal prin excelență white) de tip cămin-fericit-cu-doi-copii; filmul – în cele mai bune momente ale sale – reușește să basculeze discret, în același cadru, dinspre un sentiment de teroare, provocat de niște maniaci cu foarfece în mînă, înspre orizontul derizoriu de existență al unui tată (Winston Duke) depășit de situație, al cărui unic țel (oricum neatins) e să ajungă mai bogat decît prietenul său alb.

E meritul lui Peele că își menține filmul mereu imprevizibil, într-o suită de cadre care fug în toate direcțiile: rupturile de tempo nu survin doar prin contrapuncte comice, ci și grație unui neașteptat lirism (trebuie văzut cum un stol de pescăruși – passage obligé pentru o zi tihnită de plajă – poate dintr-odată să trimită la Păsările lui Hitchcock). În spatele acestor giumbușlucuri stilistice, filmul are totuși lucruri serioase pe agendă. Alegerea unui protagonist de culoare poate să treacă drept un gest anodin în 2019; nu e, căci astfel de reprezentări sînt, din păcate, în continuare, cam rare pe ecrane. (De altfel, savuros clin d’œil-ul regizorului prin distribuirea Lupitei Nyong’o – pe care ne-o amintim pe post de sclavă biciuită în Twelve Years a Slave – în rolul unei eroine care își salvează de una singură familia de la pieire.) A arăta, fără condescendența și stereotipurile de rigoare, o scenă de intimitate domestică din viața unui cuplu de culoare e un gest asumat. A include referințe la o anumită cultură minoritară, ca în scena în care o femeie albă îi comandă robotului ei să sune la poliție, iar acesta înțelege să pornească melodia Fuck Tha Police, e un gest asumat. Spus altfel, e îndrăzneala unui film care întoarce spatele unei culturi hegemonice uniformizante, făcut cu – și mai ales din pespectiva unor – oameni de culoare, dintr-un respect față de identitățile lor.

Să nu ne grăbim totuși să-l categorisim pe Peele, căci Us lucrează pe mai multe fronturi: filmul pune în scenă confruntarea dintre două tranșe de umanitate – umanitatea mereu vizibilă, care trăiește în confort călduț, versus doppelgänger-ul ei, fața ei schimonosită și vulnerabilă, partea ei de umbră mereu obișnuită să încaseze tăcut lovitură după lovitură. E limpede unde bate Peele aici. E surprinzătoare însă, în interpretările filmului pe care le-am citit, absența unei idei evidente: anume că, în fond, lupta din film nu are în vedere doar o chestiune a dedublării, nici doar o revanșă a oprimaților, ci – poate mai important – o încleștare a manierelor diferite de a se raporta la timp. Mă explic: în cea mai recentă lucrare a sa, filosoful Jacques Rancière susține că emanciparea claselor de jos, de-a lungul istoriei, s-a făcut mai ales sub forma unei recuceriri a timpului și a formelor de a-l ocupa. Cu alte cuvinte, atunci cînd oprimații sorții se ridică, ierarhia activităților (muncă, odihnă) e abolită: fiecare – și nu doar bogații – e liber să își mobileze timpul așa cum dorește, departe de tirania orarului fix. În definitiv, e ceea ce se joacă și în Us, un film despre timpul lor, al marginalilor de obicei nebăgați în seamă: atunci cînd sînt întrebați de către bogați ce doresc de fapt, acești indivizi înspăimîntători și neînțeleși răspund: „We want to take our time“. Forța lui Us stă în luciditatea cu care construiește această revanșă – așa se explică de ce, mult timp după vizionare, frînturi de frază sau mici gesturi grăitoare ne revin în memorie, iar și iar.

Us rulează în cinematografe din 22 martie.

Victor Morozov este critic de film.