Sound of metal (SUA, 2019), de Darius Marder.

Prima secvență al unuia dintre filmele aflate în centrul atenției la actuala ediție a premiilor Oscar (cu cinci nominalizări, inclusiv la categoria pentru cel mai bun film) este o explozie infinită de sunet, vibrație și beatitudine: chitare electrice – distorsul e la maxim –, ritm și percuție. Este o plonjare brută și electrizantă în performanța scenică a unei trupe rock. Ruben (expresivul și intensul Riz Ahmed) este un om fericit, cîntă ca toboșar în această trupă de heavy metal în plină ascensiune, cu care colindă America în rulota sa alături de Lou (Olivia Cooke). A fost dependent de droguri, însă Lou i-a dat șansa de a se recupera. Lumea lui se năruie în momentul în care începe să își piardă auzul. Rebel ca orice rocker și sedus de propria tinerețe, Ruben sfidează sfaturile medicului, care îi recomandă să evite orice sursă de zgomot puternic pentru a-și păstra măcar 20% din auz cît mai are, însă rezultatul e dezastruos. Ultimul concert la care participă din proprie voință alături de trupă îl lasă complet fără auz.

Coborîrea sa în infern este bruscă și totală: Lou îl părăsește și este nevoit să se interneze într-un centru destinat persoanelor cu dizabilități auditive (cum se spune corect politic) al unui veteran al războiului din Vietnam, Joe (Paul Raci). „Sîntem aici pentru a repara mintea, nu auzul”, îi spune acesta de la început tînărului muzician. Cu alte cuvinte, condiția surzeniei nu trebuie schimbată, ci acceptată, căci nu este un handicap, ci un alt mod de a exista. Joe îi recomandă un exercițiu pe care maeștrii zen l-ar asimila dobîndirii liniștii interioare, acelei absențe a oricăror dorințe, eliberării supreme. Să stea singur la o masă, într-o cameră goală cu vedere spre o grădină interioară, și să scrie tot ce îi trece prin cap. Doar să stai, îi spune Joe.

Interesant că atunci cînd Ruben se scufundă total în tăcere, lumea din jurul lui, atît de vibrantă, pulsatilă și fremătătoare de viață (imaginea: Daniel Bouquet), se mișcă parcă în ralenti, camera plutește ușor, în ritmul fluxului conștiinței celui care doar privește și ascultă. Regizorul Darius Marder, aflat la debut, reconstruiește aproape matematic, minimalist și fără efuziuni noua realitate a lui Ruben, pe două coordonate: spațială (privilegiază secvențele circulare, așa cum noua viață a eroului său se îngustează în spațiu, dar devine mai focusată spre interior) și temporală (printr-un joc paradoxal și ironic, ca atîtea altele în care viața excelează, lipsa auzului îl reconectează pe toboșar la propria memorie ignorată, la o viață subiectivă bogată care cere să irumpă la suprafață). Uneori chiar și un gest mărunt capătă un caracter aproape sacru (de exemplu, în scena în care protagonistul bate toba pe un tobogan, în timp ce un copil de la centru îi ține isonul, dar și zgomotul unor pași sau al fîlfîirii unei mîini în aer, pe care nu îl auzi, dar aproape că îl respiri – „aerul, mistica pătrundere a celuilalt“, spunea Pavese). Universul tăcerii pare să afecteze inclusiv calitatea luminii, așa cum impresioniștii o știau foarte bine. În Eseu despre orbire, José Saramago imagina un infern alb, al celor fără vedere confruntați permanent cu propriul haos atît de sclipitor din exterior. În Sound of metal, lumea celor fără auz are o armonie a ei proprie, clădită pe o calitate a absenței sonore cu atît mai mare cu cît rezonează mai profund în interior.

Conceptual, sound designer-ul Nicolas Becker are merite incontestabile. Nu doar că plonjăm pe nesimțite în lumea lui Ruben, dar devenim martori discreți ai unei rescrieri a limbajului și la o revigorare a forței cuvîntului sau a gestului. Sunetele pe care le auzim acoperă o gamă largă și subtilă, de la foșnete, vibrații, șoapte de diferite intensități și pînă la disonanțele totale, mecanice, brutale din final – un sinonim auditiv pentru felul distorsionat, difuz și indefinit în care Ruben poate percepe totuși lumea după o sofisticată operație auriculară. Un altfel de ton, metalic și frisonant, de frecvență joasă, violentă, al noii sale stări. Totul pare să se confunde, sunetele se suprapun, ca în fosta viață tumultuoasă de depedent a lui Ruben.

În acest nou spațiu în care Ruben devine captiv și de care se lasă sedus încetul cu încetul, el pare să redescopere lumea cu frenezia și setea descoperirii de către Adam a paradisului: foșnetul aproximativ al unei frunze sau imaginarea foșnetului, vibrațiile unor bătăi de percuție pe un tobogan, atingerea clapelor pianului pentru a atinge senzorial muzica. Dangătul unui clopot sau imaginarea sonoră a dangătului unui clopot? Sau, cum spunea același Pavese, „trebuie măcar să iubești lucrurile ca să creezi ceva”. Și, desigur, să ai o imaginație sensibilă O semantică improprie, compensatorie, dar fascinantă a tăcerii, în care pelicula excelează.

Sound of metal poate fi vizionat pe Amazone Prime.

Andreea Vlad este critic de film.