Zile în paradis / Days of Heaven (SUA, 1978), de Terrence Malick.

Vizionînd la întîmplare orice film de Terrence Malick, invariabil te întrebi: ce vrea, de fapt, de la noi? Peliculele sale labirintice, în care te pierzi în căutarea unui fir al Ariadnei care nu ți se descoperă decît după ce s-a terminat filmul, au o fascinație anume fără să fie intimidante. Chiar dacă nu sînt imediat accesibile, sînt lipsite de prețiozitatea altor esteți ai celei de-a 7-a arte sau de teribilismele unor cineaști dornici să epateze cu orice preț. Nu sînt elitiste, deși este clar că se adresează unui anumit public, care nu este indus în eroare de lipsa unei narațiuni clasice, a unei dezvoltări epice convenționale.

Americanul este un poet mistic în aceeași măsură în care e un chirurg vizual al fluxului conștiinței, procedeu care, pe măsură ce cariera sa a avansat, a ajuns să determine forma fluidă, versatilă, deseori experimentală a filmelor sale. Nu există un dialog exact, mai ales în creațiile tîrzii, ci personajele sale ni se adresează prin voice-over, astfel că devenim pe o cale directă complici ai gîndurilor, emoțiilor și frămîntărilor lor. De altfel, ele nu au nevoie de cuvinte ca să comunice („Scriu pe apă ceea ce nu îndrăznesc să îți spun”, îi spune în voice-over unul dintre personaje altuia). Cunoașterea este întotdeauna privilegiul simțurilor, al intuiției și al sensibilității poetice. Este un efect al beatitudinii clipei, rațiunea fiind apriori un pariu pierdut în încercarea de a te situa într-o lume artificială, sedusă de tehnologie, vanitate sau consumerism. De aici deconstrucția lungilor sale secvențe foarte elaborate, fragmentarea prin montaj în cadru sau racorduri uneori intenționat greșite, care seamănă mult cu o transă, cu un vis în stare de veghe.

Dacă accepți pariul pe care ți-l propune Malick (filosof ca pregătire), limbajul său cinematic atît de personal, imersiunea este totală. Ea este și foarte spontană, făcînd loc miracolului țîșnit aproape din nimic, că este fluturele în stradă din The Tree of Life, lanurile și focul din Days of Heaven, motivul perlei din Knight of Cups, pasărea din The Thin Red Line sau dansul din A Hidden Life.

Unul dintre paradoxurile creației sale inegale (dar chiar și peliculele mai puțin reușite sînt capitole importante) este armonia cu care îmbină senzualitatea cadrelor cu o viziune aproape mistică a iubirii. Întîlnirea iubirii coincide mereu cu o renaștere totală a individului, cu accesul la grația divină („M-am topit în noaptea eternă, o scînteie, am căzut în flăcări", spune ca într-o incantație Marina (Olga Kurilenko), eroina din To the Wonder (2015), în momentul în care îl întîlnește pe americanul Neil (Ben Affleck).

Tot ea, o emigrantă ucraineană rătăcind între Paris și Oklahoma, are darul de a transpune o emoție supremă în termenii „luminii create în ziua dintîi”, acea lumină primordială de natură paradiziacă („Aproape că pot atinge acea lumină, care vine direct din cer”, spune ea la finalul filmului, după ce s-a confruntat dureros cu imperfecțiunea iubirii profane). Este, în termenii lui Simone Weil, o mostră a uniunii complementare a celor două forțe care domnesc asupra universului: lumina și greutatea, derizoriul care e întotdeauna generat de imperfecțiunea condiției umane.

Zile în paradis / Days of Heaven, al doilea film al  lui Malick, avea să fie prima sa capodoperă. A fost urmată, după două decenii, de The Thin Red Line, unde iubirea în forma sa cea mai pură, iubirea divină, e confruntată cu absurdul războiului, acest hazard suprem provocat de natura gregară a omului.

În acest film din deceniul 7 se află în germene una dintre mărcile stilistice preferate ale cineastului, acea coregrafie epifanică a sentimentelor care i-a devenit o a doua natură. Premisa este simplă: înaintea Primului Război Mondial, oțelarul Bill (Richard Gere, aflat la debutul carierei) fuge alături de iubita sa Abby (Brooke Adams) și sora adolescentă Linda (Linda Manz) din cauza unui conflict cu șeful său. Rătăcesc pînă în Texas, unde se angajează temporar la strînsul recoltei unui fermier foarte înstărit, dar cu o condiție precară a sănătății (Sam Shepard). Acesta se îndrăgostește de Abby și o cere în căsătorie, însă ea îl iubește pe Bill, deși își dorește să aibă parte de o viață mai bună. O dilemă aparent fără soluții.

Însă confruntarea principală nu este doar a eroilor cu formele diferite ale iubirii (de la patimă autodevorantă la pasiune sau atașament romantic), ci a eroilor cu perfidia cotidiană a vieții. Paradisul este mai degrabă o utopie, într-un univers în care precaritatea socială motivează deseori comportamentul individual. Însă chiar și așa, miracolul este întotdeauna prezent, ca în toate filmele americanului, că este vorba de căutarea de sine, de conștientizarea tăcerii sau de abandonul în fața perfecțiunii naturii. Este adevărata căutare din spatele fiecărui cadru. „Viața e un vis în care nu poți greși”, îi spune Marinei o altă emigrantă din To the Wonder, iată o cheie care explică pînă la punct elanul vital suprem al personajelor lui Malick, revelația clipei de dincolo de orice precaritate a vieții, de orice pierdere, gol sau absență.

Zile în paradis / Days of Heaven poate fi vizionat pe HBO Go.

Andreea Vlad este critic de film.