● Bacalaureat (România-Franţa-Belgia, 2016), de Cristian Mungiu.

Unul dintre cele mai importante filme româneşti ale anului, aflat şi în competiţia Festivalului de la Cannes, Bacalaureat e un thriller realist (de un realism chiar mai clasic decît cel din 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile, dar cu un nivel de complexitate comparabil cu După dealuri) şi o dramă de familie care capătă, prin analiza extinsă, multiramificată a lui Mungiu, amploarea unei drame sociale.

Eliza (Maria-Victoria Drăguş) e o adolescentă obişnuită dintr-un oraș mic de provincie – învaţă bine, are un prieten motociclist care îi dă lecţii de conducere şi o cameră decorată cu postere „Salvaţi Roşia Montană“. Tatăl ei, Romeo (Adrian Titieni) – soţ adulter şi medic de profesie –, pare să considere că viața lui a ajuns într-un dead-end în care nu îi rămîne decît să lupte pentru ca fiica lui să aibă alte șanse, încercînd să o convingă să plece la una dintre facultăţile din Anglia, la care a fost deja acceptată. Acolo, spune el, va avea parte de o cu totul altă viaţă decît aici, unde e foarte greu să răzbaţi, iar intriga se concentrează asupra propriei sale contribuții la acest „greu“ pe care îl denunță. În urma unei agresiuni suferite de fiica sa în drumul spre şcoală (suprimată prin elipsă), posibilitatea de a obţine, respectînd regulamentul şi fără ilegalități, o notă de 9 la examenul de bacalaureat, adică atît cît e nevoie pentru facultatea din Anglia, în contextul stării sale emoţionale de după abuz, devine din ce în ce mai improbabilă.

Conflictul funcționează după structura lui 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile: Romeo se transformă într-o nouă Otilia (personajul dinamic) care trebuie să se împartă între rezolvarea problemei nu-contează-cum (eludînd dacă e nevoie şi justiţia) şi găsirea vinovatului (urmărind, deci, opusul, un act justiţiar), pe cînd mama Elizei, o bibliotecară cu principii (Lia Bugnar), rămîne personajul pasiv, care la Mungiu e mereu şi cel mai discreditat din punct de vedere moral  – o anumită suferinţă fizică şi alte lucruri despre care nu aflăm prea multe detalii o fac să nu aibă un cuvînt de spus în deciziile legate de fiica sa. Problema examenului devine și în Bacalaureat o ocazie de a trece, de la un eveniment familial (problema educaţiei), la recunoașterea lui ca parte (şi chiar sursă, cauză) a unor probleme mai mari, sistemice (problema corupţiei), prin implicarea în conflict a unui număr de reprezentanți ai unor instituții: profesorii și directorul școlii, poliția și procuratura, precum și prin descrierea unei anumite relații medic-pacient din spitalul în care profesează Romeo. Pe lîngă construcţia de thriller fără prea ­mulţi timpi morţi, la care Mungiu adaugă şi elemente de horror, mizanscena e extrem de sugestivă tot în sensul clasic – ea evocă caracterul mecanic al lumii şi pe cel de rotiţe al personajelor atunci cînd, de pildă, printr-o uşă deschisă vedem oameni care trec în ritm constant, mecanic, dintr-o parte în alta.

Bacalaureat e şi filmul care se îndepărtează cel mai puţin de liniile trasate deja de celelalte filme ale sale. Sînt reluate temele avortului şi ale abuzului din 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile, motive precum cel al acvariului, iar semnalarea responsabilităţii faptelor prezentate care trece asupra noastră e reluată prin spargerea unui parbriz. Pe de altă parte, subiectele cu un impact mare, șocante sau provocatoare sînt tratate marginal, sugerate mai mult decît clarificate (avortul pe care amanta lui Romeo hotărăște să îl facă e dramatizat doar prin sugestia că are o programare la medic și trebuie să lase pe cineva cu copilul său). De asemenea, e și cel mai puţin ambiguu în exprimarea unei poziţii faţă problemele pe care le prezintă. Această ambiguitate care i-a fost criticată, descrisă de Mungiu ca un procedeu realist cvasi-jurnalistic, înţeles ca abţinere de la intervenţia prin comentarii asupra faptelor reprezentate, provenea în filmele sale precedente și din ambivalența personajelor. Prezentarea personajelor ca oameni cumsecade, care fac, în definitiv, tot ceea ce pot face în situaţia dată nu permitea formarea unei relaţii cauzale între acțiunile lor și efectele grave pe care le produceau. Noutatea lui Bacalaureat e că această ambivalență e demascată ca imoralitate (ceea ce spun oamenii e una, ceea ce fac e cu totul alta). Romeo e un tată care îşi protejează copilul, dar şi-l protejează împotriva tuturor celorlalţi copii, care vor trebui să concureze cîndva şi vor pierde în funcţie de aceste rezultate, iar mijloacele prin care îşi duce la îndeplinire scopul nu sînt văzute altfel decît ca ilegale şi imorale.

Ca urmare, demersul său poate fi privit ca o încercare de a face cît mai inconfortabilă poziţia spectatorului, nu doar prin sugestia aruncării cu piatra, prezentă aici pentru atenționarea privitorului că nu e mai puțin responsabil decît personajele, ci prin încercarea formală de a face din film un proces de recunoaştere a propriei ambivalențe a celui care privește. E un demers care îl apropie de Haneke, însă rămîne de discutat cît de inconfortabilă poate fi ea în limitele formei realist-clasice, fără încercări de autoreflexivitate.

Ancuța Proca este critic de film.