● Sorry We Missed You (UK-Franța-Belgia, 2019), de Ken Loach.

Oare se mai poate trăi decent fără a ajunge să-ți vinzi (la propriu) și sufletul, în noua ordine ultraliberală de azi? E una dintre întrebările pe care britanicul Ken Loach le pune cu insistență de cîteva decenii bune, trăgînd semnal de alarmă după semnal de alarmă cu privire la derivele pe care societatea noastră, pusă pe cîștig fără scrupule, le găzduiește binevoitoare în sînul ei. E o întrebare pe care acesta, preocupat dintotdeauna să ofere o voce clasei muncitoare subreprezentate în cinema, n-a pus-o parcă niciodată cu atîta disperare, furie și resemnare. E poate singura întrebare care, într-o țară condusă de Boris Johnson, Theresa May et co. prin politici favorabile doar privilegiaților, merită cu-adevărat pusă.

În Sorry We Missed You vedem cum o familie se chinuie să supraviețuiască pe o piață a muncii excesiv de competitivă și de inechitabilă, înlănțuind job-uri precare sau lucrînd în condiții inumane. Tatăl (Kris Hitchen) se angajează la o firmă de curierat și dă piept cu niște cerințe draconice (teribilă e secvența cînd un coleg mai experimentat îi întinde o sticlă goală pentru urinat între două livrări); mama (Debbie Honeywood) are grijă de persoane cu handicap sau de bătrîni, alergînd de la un „client” la altul în funcție de un program fără noimă. Asta e lumea în alb și negru a lui Loach: o lume în care munca e singurul subiect de tratat, chiar dacă îi rănește pe toți, în care cei aflați în poziții de putere sînt invariabil niște nemernici și în care solidaritatea reală se poate face simțită numai la bază. Mai toate filmele lui Loach, de la acel de neuitat Kes (1969) încoace, sînt dedicate acestor oameni mărunți, terfeliți de Sistem, capabili totuși să strîngă rîndurile și să facă front comun împotriva Leviatanului capitalist care i-a lăsat de izbeliște. Privind filmele lui – blocuri de încredere în necesitatea unei lumi alternative, mai juste –, întrebarea, veche de cînd lumea, referitoare la posibilitățile concrete de acțiune ale cinema-ului redevine dintr-odată actuală.

De-aici decurge și problema pe care opera lui Loach o ridică la fileu cu fiecare nouă intrare a sa în competiția de la Cannes: e corect ca un film militant să fie realizat cu mijloacele manipulatoare ale melodramei? Sau altfel spus: cît mai poate să transpară dintr-o viziune revoluționară, care să treacă prin foc și sabie organizarea strîmbă a societății, odată diluată cu scene lăcrămoase și noduri în gît? În anii ’70, pe cînd astfel de dezbateri, devenite rîncede între timp, își păstrau lustrul intact, melodramele politice ale lui Loach nu prea ar fi avut trecere. Acestuia i s-ar fi reamintit că un film, oricît de angajat, atîta timp cît se mulează docil pe norma hollywoodiană a iluziei realiste (o normă conservatoare prin excelență), n-are cum să obțină rezultate materialiste tangibile; sau că, vorba lui Godard, problema nu e să faci filme politice, ci filme făcute politic, adică să deconstruiești sintaxa filmului etc. etc. În 2020 însă, cu focurile acelor dezbateri abia mai mocnind pe ici, pe colo, cu răspîndirea oftaturilor resemnate la auzul unei sintagme desuete precum „puterea cinema-ului asupra maselor...”, cu pandemia care a venit peste noi, Sorry We Missed You ne apare drept ceea ce este: un film fără strălucire despre o lume împotriva căreia ar trebui să luptăm cu toții. Încă o dovadă că cinema-ul politic radical a cam dezertat marile ecrane și s-a refugiat prin cotloane cinefile știute doar de inițiați – și că orice nou semn de viață primit de la Loach e un semn bun.

Judecînd la rece, putem să-i recunoaștem filmului meritul de a ne băga cu capul în măruntaiele fetide ale noilor structuri din lumea de azi – așa cum Godard deplîngea cîndva dificultatea de a imortaliza munca la bandă, în uzine... Loach filmează toate aceste spații ostile privirilor exterioare pe modul vag-documentar al celui care se întîmpla să treacă pe-acolo, bîjbîind după un subiect sau un actor (non-profesionist) care să se afle în centrul atenției. E doar o momeală, însă, căci filmele sale sînt scrise pînă la ultima virgulă (spre deosebire de metoda unui Mike Leigh), iar forma lor e dintre cele mai convenționale. În schimb, ce impresie stranie să le privești cu recul, drept ceea ce sînt de fapt: cărămizi dintr-o filmografie care vorbește dezabuzat despre felurile tot mai subtile în care cei de sus îi strîng cu ușa pe cei de jos, obligîndu-i să cedeze tot mai mult teren pe zi ce trece. La începutul filmului, un superior îi zice personajului principal: „Noi nu spunem că ești angajat aici, noi spunem că vii la bord”. În cele mai bune momente ale lui, filmul lui Loach descuamează tot acest putregai care se ascunde în spatele unor mici detalii ce-amenință, la o adică, să transforme orice viață tihnită într-un calvar. Mecanica implacabilă a acestui scenariu spune că toată tensiunea adunată la job va exploda între cei patru pereți ai casei, în fața copiilor, și că asta nu e viață. Un regizor cu idei puține, acest Loach? Un creator cu orizont îngust? Se prea poate. Dar, privind în jur, s-ar putea să ajungem să-i dăm dreptate la finalul zilei.

Sorry We Missed You va rula la Bucharest International Film Festival.