The Trial of the Chicago 7 / Procesul celor 7 din Chicago (SUA, 2020), de Aaron Sorkin.

Istoria și statu quo-ul au avut dintotdeauna o relație perfidă, dar organică. Este nevoie de distanțarea pe care o dă timpul pentru a înțelege mai fidel cît este context și cît evoluție, manifest într-un anume moment-cheie al istoriei. O astfel de relație, deseori polimorfă, este cordonul ombilical al filmului The Trial of the Chicago 7, unul dintre cele mai bune filme ale anului trecut (e drept, un an lipsit de premiere notabile, multe fiind amînate din cauza pandemiei).

Momentul rămas în istorie ca procesul din Chicago, din 1969, este tema acestui film politic în esență și realist ca formă, cu vagi accente poetice. În 1968, în plin război cu Vietnamul, un grup de tineri radicali de stînga a organizat un amplu protest și un concert rock care au avut loc în fața clădirii în care se desfășura Congresul Național Democratic din Chicago. America era la răscruce, manifestațiile antirăzboi, cît și mișcările pentru drepturile civile sau pentru drepturile persoanelor de culoare transformaseră țara într-o bombă cu efect întîrziat. Era o epocă în care americanii, cu mult înaintea promovării corect politice a diversității, își cereau drepturile pe toate vocile. Ciocnirile de la Chicago între protestatari și poliție au degenerat într-o revoltă ardentă. Șapte activiști și Bobby Seale – liderul  Black Panthers – au fost acuzați de conspirație pentru incitare la revoltă și au fost trimiși în judecată într-un proces gestionat de un reprezentant fidel al sistemului, judecătorul Julius Hoffman.

Deși mare parte din film se desfășoară într-un tribunal, el nu este static. Ruperile de ritm, care îmbină abil și imagini de arhivă (montate astfel încît să fuzioneze într-un tot cu protestele înregistrate pe peliculă), fac ca miza să fie mai profundă. Căci confruntarea-cheie nu este a activiștilor cu sistemul, cît a veșnicei lupte între idee și Ideal. Mai importantă este dinamica din interiorul grupului de activiști, în care se confruntă două tabere radicale, performerii Abbie Hoffman (Sacha Baron Cohen) și Jerry Rubin (Jeremy Strong), pe de o parte, poeții revoluției, clovnii anarhiei, și Tom Hayden (Eddie Redmayne), liderul mișcării Students for a Democratic Society și susținător peremptoriu al ideii de revoluție. „Revoluția reală este mai importantă decît revoluția culturală“, îi spune Hayden lui Abbie Hoffman. Sau, în cuvintele lui Bobby ­Seale (Yahya Abdul-Mateen): „Martin’s (n.r. – Martin Luther King) dead. Malcolm’s (n.r. – Malcolm X) dead. Medgar’s (n.r. – Medgar Evers) ­dead. Bobby’s dead. Jesus Is dead“.

De altfel, semnele revoluției culturale sînt mai mult funcționale, regizorul Aaron Sorkin nu folosește aproape deloc însemnele spiritului timpului, era psihedelică este doar un context, pletele și veșmintele hippie nu inundă cadrul, formația Cream este amintită în treacăt. În schimb, așa cum, dincolo de Ocean, Jean-Luc Godard era pe meterezele revoltelor din Paris din același istoric an 1968, beatnik-ul Allen Ginsberg este o prezență emblematică în mijlocul tinerilor furioși că America își trimite copiii să moară pe cîmpiile asiatice („Am devenit un altfel de copil acum / Mă trezesc / Văd o lume zbuciumată, rătăcind pe drum“, spunea el). 

Regizoral, Aaron Sorkin nu a riscat prea mult (nici nu prea avea cum, fiind o producție Netflix), însă i-a ieșit bine. Aflat la al doilea film ca autor, după o carieră ca scenarist multipremiat, cineastul reușește o frescă plină de acuratețe a unor timpuri esențiale, susținută de o interpretare de grup de primă clasă (care îi mai include și pe impecabilii Mark Rylance, Michael Keaton, Frank Langella sau Joseph Gordon-Levitt). Spiritul epocii nu este un gest al nostalgiei, ci mai degrabă o lentilă lucidă a perenității acelor revolte, care deși nu i-au împiedicat pe zeii politicii să trimită milioane de tineri pe front pe fondul unei mize imense (războiul din Vietnam a însemnat și o investiție financiară enormă pentru Statele Unite, care doreau să își asigure hegemonia perioadei), au demonstrat că statu quo-ul nu este implacabil.

Climatul discret al emoției, textura luminii, culorile desaturate, tușele de ludic și umor, greutatea stropilor de sînge („Sîn­gele nostru a pornit revolta“, amintește Tom Hayden la tribunal), liniile de forță care sînt personajele și care au compus mizanscena, toate duc spre acea Americă ce îi evoca lui Henry ­Miller un „Coșmar climatizat“: „Visătorul ale cărui vise sînt lipsite de utilitate nu are loc în această lume. Oricine nu se lasă vîndut sau cumpărat, pe tărîmul lucrurilor, ideilor, principiilor, viselor sau speranțelor, este exclus“. Lecția dată de istoria acelor ani a fost că supremația politicii poate fi demolată și că însăși punerea sa sub semnul întrebării este o victorie. Căci așa cum, într-un registru total diferit, funcționarii erau vrăjiți de primii fulgii de nea în Peisaj în ceață al marelui cineast Theo Angelopoulos, polițiștii care își smulg insignele vorbesc, poate, tot despre nevoia de miracol. Sau, așa cum spunea același Henry Miller, dacă te-ai opri măcar un minut din viața ta ca să te gîndești ce-ar însemna pentru omenire să devină pe deplin conștientă, să nu mai fie nici exploatată, nici compătimită, nimic nu ar mai putea împiedica progresul.

The Trial of the Chicago 7 este difuzat de Netflix.

Andreea Vlad este critic de film.